Incercand sa cercetez ce mai este nou printre fraudele imobiliare de pe aici sau oriunde, am dat de urmatorul articol.

Hilar mi s-a parut la prima vedere, dar extrem de interesant pana la urma. Si daca trecem de frauda in sine, zabovim putin la chestiunile juridice si sfarsim analizand la seriozitatea cu care se administreaza justitia la altii, nu ajungem decat sa ne ingrozim ce neam suntem… din orice punct de vedere am privi lucrurile.

Ramona Fricosu, o romanca in varsta de 49 de ani, este acuzata de justitia americana pentru frauda imobiliara. Acum, judecatorul intentioneaza sa o oblige sa ofere anchetatorilor parola ccalculatorului personal.

Presa din SUA relateaza insa ca intentia judecatorului contrazice un articol din Constitutia Statelor Unite ale Americii, prin care orice persoana are dreptul de a refuza sa ofere informatii care ar putea sa o incrimineze.

Ramona Fricosu (49 de ani) a fost condamnata in octombrie 2010 pentru frauda imobiliara. Laptopul romancei a fost confiscat, iar politia crede ca in interiorul acestuia sunt informatii incriminante. Insa, din octombrie şi pana acum, anchetatorii nu au putut obtine parola laptopului.

M-a cuprins azi o tristete si o frustrare de care incerc sa scap aruncand problema in “eter”.

Un prieten de-al meu si-a rupt mana la schi. Intamplare nefericita, dar la care trebuie sa te astepti cand hotarasti sa practici aceste sporturi sugestiv denumite “extreme”. Totodata o ocazie buna sa iei contact cu sistemul medical si cu viciile sale. Cu totii stim cat din veniturile noastre se indreapta spre gaura neagra cunoscuta drept: “contributii la sistemul de sanatate”. Astfel, eu, naiva de felul meu ma astept ca interventia medicala sa nu insemne o cheltuiala prea mare.  Poate ca asa ar fi daca romanul n-ar fi luat contact cu civilizatia orientala, si cu ale sale obiceiuri care nu vor nicicum sa se dezlipeasca de noi.  Ati ghicit, problema mea este bacsisul.

Multumita lui Dumnezeu, inca nu am fost in situatia de a fi internata in spital ca sa observ nemijlocit cum se desfasoara lucrurile, dar de cand ma stiu am auzit povesti legate de acest subiect. Am ajuns chiar sa nu suport medicii si asistentele din cauza ca am vazut prea multi oameni sarmani, de la baza societatii, amarati, fara dinti, dandu-si ultimii banuti drept bacsis,  sub actiunea spiritului de autoconservare, de frica sa nu fie tratati altfel decat restul. Nu mai vorbesc de caracterul moral al celor care iau… n-are rost.

In schimb mi-a sarit in ochi altceva. Se pare ca “atentia” ajunge in buzunarele corespunzatoare dupa realizarea operatiei.  Asta inseamna ca de fapt, nu frica este mobilul, ci obisnuinta. Ne-am obisnuit oameni buni, sa dam niste sume exorbitante, deoarece nu vorbesc de o ciocolata, un buchet de flori de multumire, nuuuu in cazul concret de care vorbesc bacsisul se invarte intre 200 – 300 euro pe operatiune. Ne-am obisnuit sa ne plangem de sistemul corupt si sa fim primii in rand la a-l alimenta.

Ganditi-va ca lor le este bine asa. Natura umana le dicteaza sa nu taie gaina cu oua, prin urmare nu vor refuza aceste atentii.  NOI trebuie sa ne hotaram sa nu mai jucam in stilul acesta oriental. Haideti sa vedem fiecare dintre noi ce se intampla daca refuzam sa platim tributul si sa multumim celor care isi fac meseria pentru care sunt platiti printr-un simplu zambet si un clasic, dar plin de inteles: “multumesc” .

Haideti sa nu ne mai fraudam pe noi si pe semenii nostri…

Citesc zilele astea o carte. Este vorba despre Moartea si viata marilor orase americane a lui Jane Jacobs.

Aceasta descrie capacitatea retelelor sociale de a aduce siguranta publica in vechile cartiere din orasele americane. In prima jumatate a secolului XX un cartier precum North End din Boston a fost populat in mare parte de imigranti italieni si de urmasii lor. Din exterior cartierul parea sordid si dezorganizat. Si totusi, comunitatea, desi saraca, avea o mare rezerva de capital social incorporat in relatiile dintre familiile care locuiau in acelasi cvartal. Spre ex. delicventa era, in mare masura descurajata de adulti, acei adulti care ieseau in strada sa-i urmareasca pe tinerii ce riscau sa intre in incurcaturi si pe necunoscutii care ii puteau atrage pe cai gresite. Intr-un asemenea cartier aglomerat, oamenii se aflau in permanenta in strada, unde munceau, mancau, faceau cumparaturi si afaceri.

Scriitoarea descrie forta acestui gen de retea sociala descriind un incident care a avut loc in fata apartamentului ei din Manhattan, cand un barbat a incercat sa tarasca o fetita pe trotuar, iar fetita a opus rezistenta:

“Uitandu-ma pe fereastra mea de la etajul doi, decisa sa intervin daca era cazul, am observat ca nu mai avea rost. Din macelaria de la parterul blocului tisnise proprietara magazinului, impreuna cu sotul ei; se protapise nu departe de omul acela, cu bratele incrucisate si cu un aer hotarat intiparit pe chip. Joe Cornacchia, care, impreuna cu ginerii lui, are un magazin de delicatese, a aparut in acelasi moment si sa infipt pe celalalt trotuar. Cateva capete s-au ivit la ferestrele apartamentelor inchiriate de deasupra, unul s-a retras repede, iar persoana in cauza a aparut peste cateva secunde in cadrul usii, in spatele acelui barbat. Doi barbati din barul de langa macelarie au rasarit in cadrul usii si au asteptat. Pe partea unde locuiam eu, am observat ca lacatusul, zarvagiul si patronul spalatoriei iesisera din magazinele lor si ca scena mai era supravegheata si de la alte ferestre decat ale noastre. Barbatul nu stia, dar era inconjurat. Nimeni n-ar fi tolerat ca fetita aceea sa fie tarata undeva, chiar daca nimeni nu o cunostea.”

Imaginati-va apoi aceasta scena in cartierul vostru, oricare ar fi acesta, astazi.

Nu mai avem de mult retele sociale sau siguranta publica… avem in schimb “causes” pe “facebook” pentru copii admonestati… undeva in cartierul nostru.

Ma indrept spre birou si sunt bucuros ca aceasta este ultima zi de lucru din anul asta. Maine e Ajunul Craciunului si poate asta va mai linistii zumzetul care ma inconjoara de cateva saptamani.

Imi suna telefonul. Un agent executor vrea sa-mi inmaneze o comunicare pentru un client de-al meu. Imi replica ca trebuie sechestrate terenurile pana la Craciun, sa nu se vanda, e multa rautate in zilele astea.

Intru pe usa si… in loc de buna ziua ma trezesc cum o clienta varstnica ce pare ca ma asteapta de multa vreme ma apostrofeaza: Trebuie sa pornim actiunea aia acum, vreau inapoi casa bunicilor mei. Mi se pare inutil sa o intreb de copii, de nepoti, de Craciun… a da, de Craciun… poate pe vremea ei.

Colega mea isi face loc prin norii de energie negativa ce ma inconjoara ca sa imi spuna: A sunat Alberto de 5 ori, intreaba daca ii ies actele azi, vrea sa obtina o autorizatie de mediu urgent.  E Ajunul Craciunului, la ce i-ar mai trebui blestemata aceea de autorizatie acum, ma gandesc.

E Ajunul Craciunului, e Spiritul Craciunului, Nasterea Mantuitorului… voi nu simtiti asta in aer?

Asa este ca nu sunteti  intre aceia care se inghesuie prin birourile contabililor si avocatilor pentru a rezolva problemele inainte de sfarsitul lumii, asa-i ca nu stati la cozi interminabile pentru a va incarca carucioarele cu cumparaturi pentru o masa de trei luni, asa-i ca nu claxonati insistent la intersectie, la toate intersectiile prin care treceti pentru ca va grabiti, doar e Ajunul si mai trebuie facute atat de multe…

Paraseam conacul Tudos calcand pe lespezile de piatra si incercand sa nu ne impiedicam in statuile liliputane din gresia roasa de vreme. Usa masiva din stejar, sculptata cu motive populare maghiare scartaie in urma noastra. Un vant taios ne trezeste din amorteala mancarii si bauturii in care ne-am poticnit de prea multa vreme. Din dreapta, un caine latra printre zabrelele de fier forjat ale gardului, in timp ce cateva raze palide de lumina ce razbat de la fereastra casei hangiului lumineaza fantasmagoric bustenii ciopliti de mesteri populari, muzeul in aer liber cu care se mandreste atat de mult Geza Tudos.

Iesim in strada prin poarta masiva si, orbecaind la lumina lunii, ne indreptam spre locul in care vom innopta, in curtea vecina dar aflata la mai mult de doua sute de pasi, conacul Cimponeriu. Vantul ne trezeste de-a binelea in timp ce amfitrionul nostru ne povesteste despre fiarele salbatice ce ajung uneori in locurile pe unde ne preumblam acum la vremea prea putin potrivita pentru simtamintele noastre de oraseni comozi.

Ajungem la destinatie, in fata portii la fel de masive ca cea pe care tocmai am inchis-o in urma noastra. Doua siruri maiestuoase din arborele acela numit pe aici zada se deschid in fata noastra. Urcam in varf unde in spatele unei curti mari, innobilata de un nuc urias se infatiseaza locuinta masiva, cu doua caturi ale conacului in care urmeaza sa ne odihnim. Daca, in bezna ce ne inconjoara si in amorteala ce ne incearca, vom gasi cheia.

Sa revin cu picioarele pe pamant, imobilele despre care vorbesc mai sus, conacul Tudos si conacul Cimponeriu sunt cele mai fascinante cladiri pe care le-am vazut in ultima vreme. Supravietuitoare ale razboaielor si urgiei comuniste strajuiesc intrarea in Minisul Aradului de mai bine de 150 de ani. Ele reprezinta marturii ale geniului creator, dar si ale muncii sarguincioase a locuitorilor de orice neam ce au trait cu demnitate prin aceste locuri. Onoare trecutului in jalea prezentului.   

Acum mai mult de 100 de ani Jules Verne scria Goana dupa meteor. Din punctul de vedere al unui analist imobiliar, aceasta era povestea prin care, o bucata de pamant arid, afectata de evolutia tehnologiei devine o comoara de nepretuit.

Citisem mai apoi ca, prin anii ’80, un batran pensionar din Tokio proprietar a catorva parcele agricole pe malul marii, devenise peste noapte un milionar bogat pe fondul boom-ului imobiliar din capitala nipona a acelor ani.

Astazi citesc un articol despre “stanca de aur” pe care patru natiuni o disputa intr-un litigiu international. O mica bucata de pamant arid, in mijlocul marii, situata deasupra unor resurse importante de hidrocarburi.

Astfel de situatii ce par desprinse din povestile lui Jules Verne vor fi din ce in ce mai des intalnite pe masura ce tehnologiile contemporane si dezvoltarea economica vor inghiti din ce in ce mai mult  resursele aproape epuizate ale planetei. Din ce in ce mai des vom auzi cum locuitori bonomi ai unor sate razlete de la capatul lumii sau triburi blajine din mijlocul ultimelor paduri se transforma peste noapte, dar nu pentru multa vreme in bogati proprietari imobiliari ai viitorului ciudat ce vrea sa vina.