Ma indrept spre Judecatoria Timisoara si la coltul dintre Griselini si Eugeniu de Savoya, vis-a-vis de intrarea in Palatul Dicasterial, spre instante, ma opreste Calin, un prieten, politist, care imi spune:
-Uita-te si tu, in buricul targului, pe banii mei si ai tai astia isi trag parcare.
-Ce parcare?
Intreb, si ma uit in toate directiile ca sa inteleg ceva.

-Chiar aici, sub barba ta, sub masina asta e o parcare privata. De fapt e parcarea pentru masina asta.
Imi zice si imi arata stalpii din plastic verde-fosforescent, inalti de un metru care inconjurau din toate partile un Audi gri metalizat nou-nout.

De fapt, era vorba de o portiune din carosabil, marcata in asfalt, cu stalpi din plastic si cu indicatoare noi, totul pentru un singur loc de parcare. In centrul Timisoarei. Pentru cei care nu inteleg, in cel mai central si aglomerat loc din Timisoara, in care niciodata, nici macar duminica noaptea nu gasesti un loc liber de parcat masina. In acel loc s-a nascut un concept inovator. O parcare trantita in nesimtirea obstii pentru un privilegiat.

Dar cine este norocosul pentru care primaria Timisoara investeste probabil cateva zeci de mii de euro din banii contribuabililor si blocheaza circulatia pe una dintre cele mai aglomerate artere ale orasului, intr-un total dispret fata de lege, bunul simt si cetatean.

Sa fie cumva Presedintele Curtii de Apel Timisoara, deci o persoana importanta pana la urma, care are nevoie de un loc unde sa parcheze masina in fiecare dimineata pentru ca, linistit sa vegheze la administrarea justitiei. Sa fie cumva o parcare pentru Parchet, pentru masina de interventie rapida sau poate pentru pompieri. Nu, daca ma uit bine, acei stalpi ar putea bloca accesul in centrul Timisoarei pentru o masina de pompieri intr-o zona istorica cu suprastructuri din lemn, vechi de sute de ani devenita un centru de business aglomerat al orasului.

- Uita-te la tabla asta. Iti spune ceva numele?
si arata spre un panou cu inscriptia “Paula Cojocari – notar public”.

De fapt, parcarea era pentru mult iubita fiica a secretarului Primariei Timisoara, d-ul. Ioan Cojocari, Johnny cum ii spun prietenii.

S-a spus despre omul forte care de 15 ani vegheaza asupra aparatului functionaresc local ca este un informator raspopit in luptator revolutionar si ascuns sub poalele primarului orasului, s-a spus ca corupe sau santajeaza pe orice consilier mai nou sau mai vechi care contesta autoritatea sa. Eu nu stiu, poate omul este un profesionist cu calitati extraordinare de administrator, poate.

De un lucru sunt insa sigur.

Ioan Cojocari are o doza mare, foarte mare, imensa de nesimtire si un dispret total fata de cetatenii care il platesc, desii nu l-au ales niciodata. De lucrul asta chiar sunt sigur.

Intr-o tara civilizata, o asemenea doza de nesimtire ar fi aruncat pe purtatorul ei la marginea societatii, l-ar fi facut sa revina cu picioarele pe pamant sau l-ar fi ostracizat pentru totdeauna. Aici insa, omul acesta e propulsat in administratia publica si e mentinut acolo pentru 15 ani. O atitudine cel putin… nesimtita.