Paraseam conacul Tudos calcand pe lespezile de piatra si incercand sa nu ne impiedicam in statuile liliputane din gresia roasa de vreme. Usa masiva din stejar, sculptata cu motive populare maghiare scartaie in urma noastra. Un vant taios ne trezeste din amorteala mancarii si bauturii in care ne-am poticnit de prea multa vreme. Din dreapta, un caine latra printre zabrelele de fier forjat ale gardului, in timp ce cateva raze palide de lumina ce razbat de la fereastra casei hangiului lumineaza fantasmagoric bustenii ciopliti de mesteri populari, muzeul in aer liber cu care se mandreste atat de mult Geza Tudos.

Iesim in strada prin poarta masiva si, orbecaind la lumina lunii, ne indreptam spre locul in care vom innopta, in curtea vecina dar aflata la mai mult de doua sute de pasi, conacul Cimponeriu. Vantul ne trezeste de-a binelea in timp ce amfitrionul nostru ne povesteste despre fiarele salbatice ce ajung uneori in locurile pe unde ne preumblam acum la vremea prea putin potrivita pentru simtamintele noastre de oraseni comozi.

Ajungem la destinatie, in fata portii la fel de masive ca cea pe care tocmai am inchis-o in urma noastra. Doua siruri maiestuoase din arborele acela numit pe aici zada se deschid in fata noastra. Urcam in varf unde in spatele unei curti mari, innobilata de un nuc urias se infatiseaza locuinta masiva, cu doua caturi ale conacului in care urmeaza sa ne odihnim. Daca, in bezna ce ne inconjoara si in amorteala ce ne incearca, vom gasi cheia.

(more…)

Acum mai mult de 100 de ani Jules Verne scria Goana dupa meteor. Din punctul de vedere al unui analist imobiliar, aceasta era povestea prin care, o bucata de pamant arid, afectata de evolutia tehnologiei devine o comoara de nepretuit.

Citisem mai apoi ca, prin anii ’80, un batran pensionar din Tokio proprietar a catorva parcele agricole pe malul marii, devenise peste noapte un milionar bogat pe fondul boom-ului imobiliar din capitala nipona a acelor ani.

Astazi citesc un articol despre “stanca de aur” pe care patru natiuni o disputa intr-un litigiu international. O mica bucata de pamant arid, in mijlocul marii, situata deasupra unor resurse importante de hidrocarburi.

Astfel de situatii ce par desprinse din povestile lui Jules Verne vor fi din ce in ce mai des intalnite pe masura ce tehnologiile contemporane si dezvoltarea economica vor inghiti din ce in ce mai mult  resursele aproape epuizate ale planetei. Din ce in ce mai des vom auzi cum locuitori bonomi ai unor sate razlete de la capatul lumii sau triburi blajine din mijlocul ultimelor paduri se transforma peste noapte, dar nu pentru multa vreme in bogati proprietari imobiliari ai viitorului ciudat ce vrea sa vina.

L-am cunoscut pe omul asta.

Prima data am auzit despre el de la tatal meu, vajnic lucrator in constructii, maistru cunoscut la Trustul de Constructii Industriale si Montaj Timisoara. Era prin anii ’90 iar tatal meu il admira pentru ca, plecat dintr-o intreprindere comunista isi construise propria afacere care parea ca merge bine.

Mai apoi am vazut placuta cu Ital-Rom pe zidul impozantei Universitati Dragan din Lugoj pe cand urmam cursurile de drept civil. Doua cladiri importante prin anii aceia in oras, Casa Adam Muller Guttenbrunn si sediul BRD de pe Take Ionescu au fost, de asemenea, construite de firmele lui. Una este impecabila si astazi, cealalta sta sa se prabuseasca, are fatada desprinsa si structura de rezistenta fragila.  

Mai apoi am auzit despre casele tiganesti construite de el, cu forma ciudate si bani negri veniti din Occident si am incetat sa il admir, de fapt nu cred ca am facut-o vreodata.

(more…)

Trec prin parcul din dreptul Muzeului Banatului si ma uit la pantofii mei negrii acoperiti cu praf. Iarba dintre copaci este galbena si imbacsita cu praf, mult praf.

Ajung in Piata Operei, in dreptul restaurantului Mc Donalds si ma scutur putin. In stanga este istoricul “Surogat” despre care am mai scris, in dreapta este “Acvariul”. Acea constructie paralelipipedica din sticla a iscat multe scandaluri de presa ce nu au tulburat macar cu o unda peretii transparenti ai edificiului.

Afacerea “acvariul din Piata Operei” a fost pe prima pagina a ziarelor acum mai multi ani. In zona exista pasajul subteran, prost realizat de arhitectii ultimilor ani ai Epocii de Aur, vesnic umed si inpracticabil.  Un cunoscut artist local, implicat prin ale politicii si avand conexiuni suficiente, Sergiu Stirbu (despre morti numai de bine) inchiriaza locatia de la Primaria Timisoara si deschide o galerie de arta. Afacerea nu se dovedeste extrem de profitabila astfel ca dupa cativa ani acesta cesioneaza contractul de inchiriere pentru pasajul subteran de sub Piata Operei unui om de afaceri timisorean aflat in etapa “nu ma intrebati cum am facut primul milion de dolari” pentru ceva mai bine de 100.000 de euro dupa cum spun gurile rele ale orasului. Eu care am vazut respectivul contract de inchiriere pot spune cu siguranta ca cesiunea lui nu ar fi fost posibila fara acordul expres al Primariei. Dupa cum, cu aceasi certitudine determinata de cunoasterea procedurilor in domeniu, pot spune ca paralelipipedul din sticla nu s-ar fi putut edifica fara autorizatia eliberata de aceasi Primarie. Nu mai conteaza faptul ca fostul arhitect-sef al orasului spune “din cauza asta am plecat de la Primarie”. Nu mai conteaza nici reactia negativa a timisorenilor atata timp cat imobilul exista iar primarul rezista. Acum acolo sunt locate 2 restaurante vesnic goale si o sala de casino. Cum spuneam, despre morti numai de bine…

(more…)

Postez ceva de prin ziare, fara introducere, fara comentarii, fara nimic… ceva banal, ceva ce se intampla aproape in fiecare zi prin vecini, ceva care nu mai surprinde pe nimeni…

Timisoreanul Dumitru Herman sustine ca necazurile provocate de rromi l-au nenorocit, suferind un atac cerebral imediat dupa ce si-a dat seama ca e inselat de Lucia Seifert si Petru Jurj. Herman a pierdut prima batalie cu tiganii, care au fost achitati de Tribunalul Timis.

Un amplu dosar de inselaciune in care sunt implicate clanurile de tigani se afla pe rolul Curtii de Apel Timisoara. Principalii inculpati in acest dosar sunt Lucia Seifert si Petru Jurj, tigani care „jongleaza” cu afaceri imobiliare de milioane de euro. In dosarul cu pricina, rromii sunt acuzati ca au inselat patru oameni cu aproximativ un milion de euro. Potrivit rechizitoriului intocmit de procurori, modul de operare al rromilor era relativ simplu: mai intai castigau increderea victimelor, le dadeau chiar si un avans, iar apoi negociau pretul. In momentul semnarii contractului se oferea o parte din suma, urmand ca restul sa fie inmanat „pe incredere” cateva luni mai tarziu.

Procesul in care sunt judecati Lucia Seifert si Petru Jurj a avut luni termen la Curtea de Apel Timisoara. Dupa ce au reusit sa fuga chiar de sub nasul judecatorilor in momentul in care s-a dispus arestarea preventiva, tiganii s-au intors astazi la Curtea de Apel si au fost audiati pentru prima data de judecatori. In fata judecatorilor, rromii s-au declarat nevinovati, aratand ca de fapt ei sunt victime. Lucia Seifert si Petru Jurj sunt aparati de patru avocati, care au cerut respingerea apelului declarat de DIICOT si partile vatamate, mentinand decizia de achitare. Sentinta a ramas in pronuntare.

Si eu care credeam ca Gradina lui Dumnezeu este gradina Raiului…

Nu prea imi place sa il citez. El e cel mai bogat dar nu cel mai reprezentativ pentru capitalism, poate doar pentru cel romanesc de tranzitie. Dar cu siguranta e cel mai plastic in exprimare.

Dealungul timpului a bagat-o cu femeia gonflabila vorbind despre politica sau florile de plastic cand zicea despre economie.

Acum e cu balul mascat… dar, din pacate are (din nou) dreptate.

Omul de afaceri Dinu Patriciu a spus aseara la The Money Channel ca tranzactiile imobiliare nu sunt  echivalente cu garantiile luate in considerare de catre banci, iar cele care au expunere mare pe sectorul imobiliar sunt extrem de expuse riscurilor.

“Atata vreme cat acele active nu circula, nu se intampla tranzactii si nu produc la randul lor  o valoare cat de mica, si atata vreme cat spatiile neocupate in cladiri sunt de ordinul sutelor de mii de metri patrati numai in Bucuresti, puse in garantie cu valori acoperite de veniturile pe care le-ar fi putut produce, evident ne invartim intr-un bal mascat”, a spus Patriciu.