In week-endul asta am fost la pescuit. E prima data in ultimii zece ani cand merg la pescuit, deci sunt un mare pescar.

Am fost pe Semenic, in Caras-Severin pe lacul Trei Ape. O zona superba cu munti, paduri inca nedefrisate si ape, zic unii pline de pesti. Relaxare si soare, numai bine sa iti petreci un week-end dupa o saptamana obositoare.

Ajungem dupa-amiaza pe la 3 si dam o raita pe malul lacului. Multi pescari si ceva turisti si se pare ca cele mai bune locuri de pescuit au fost luate. E o chestie si cu locurile astea de pescuit, unele sunt mai bune decat altele. In fine… pentru cunoscatori.

Ajungem in cele din urma intr-un golf cu padurea pana in buza apei, iar prietenul meu incepe ritualul stravechi al pescarului patimas. Privim lacul, il simtim, cercetam imprejurimile, comentam putin despre pescarul din dreapta si putin despre cel din stanga, atat cat sa nu ii deochem, despachetam undita, daca se poate Shimano, montam, aranjam, montam din nou.

Eu, mai modest, imi pregatesc un scaun pliant si deschid o bere.

Numai bine ce ne asezam la locurile noastre, iar eu ma gandesc ca s-ar putea sa ma plictisesc, cand de partea cealalta a lacului, deci cam la 400 de metrii, un grup de tineri tin sa ne aminteasca ca ne aflam in week-end si trebuie sa ne distram. Din boxe puternice ne canta “Vama veche”. Prietenul meu, incepe sa maraie:
- Cu astia nu facem treaba. Pestii se sperie si fug in larg.
ofteaza si continua:
- Nu imi place asa, noua ne trebuie liniste. Nu mai poti sa faci nimic de ei.

Pe mine nu ma deranjeaza muzica, dar ma gandesc ca pentru pesti conteaza. Ma mai gandesc ca prietenul meu a parcurs 200 de km, a carat un intreg arsenal de pescuit si destule doze de bere pentru a gasi liniste. Si e nasol…

Deodata, niste zgomote, mai degraba zbieraturi se aud din spatele nostru.

Un copil, probabil pana in zece ani, coboara hotarat panta impadurita, de la sosea pana la buza lacului.
- E pamantul meu… pleaca de aici.
cu repetare,
- E pamantul meu… pleaca de aici.
Un copil, mai exact o fetita, tipa cu obraznicie ca din gura de sarpe, in timp ce unul din noi e blocat cu undita in mana, celalalt cu doza de bere.

In urma, un barbat, coboara spre noi la fel de hotarat.
- Buna ziua, nu va suparati, dar va rog sa plecati de aici pentru ca aici e terenul meu. Nu aveti voie sa pescuiti. E teren privat.

Deci eram pe malul unui lac, in mijlocul padurii, pescuiam, daca nu va amintiti.

Aici sar peste o etapa, refuz sa imi amintesc diverse senzatii, cuvinte si gesturi. Vreau doar sa spun ca atunci am fost alungati, pentru ca asta e cuvantul, de pe malul lacului Trei Ape, despre care stiam ca face parte din domeniu public, despre care speram ca nu va fi imbacsit cu case de vacante construite haotic, pontoane care nu respecta normele de protectie de vre-un fel si civilizatia de tip romanesc care nu vrea sa convietuiasca in armonie cu natura.

Ma intreb doar daca am fi fost la pescuit undeva pe malul unui lac din Japonia, cum ar fi aratat postul meu? Probabil ca am fi prins si ceva peste.

Despre lumea verde de langa noi sau de departe cititi si Ireal.

Acest articol despre Garana si Caras-Severin a fost postat si pe TravelPod.

Pentru ochii timisorenilor privelistea hidoasa a unora dintre blocurile comuniste s-a transformat in ultima vreme in cea a unor ciudatenii cu mansarda construita deasupra ultimului etaj.Si nu inteleg…

Nu inteleg cum se face ca blocuri de 30 de ani vechime (de alea mai vechi nici nu vreau sa ma gandesc) proiectate sa duca parter + 4 etaje pot din senin sa duca si o mansarda? Structura de rezistenta a blocului imbatraneste si tu ce faci? Mai trantesti un nivel peste ea. Si ce daca Banatul e a treia regiune a Romaniei ca activitate seisimica.

Materiale usoare, zice constructorul, ca sa nu ingreunam cladirea. Adica lemn, plastic si mult polistiren. Cineva ii intreaba si pe pompieri ce parere au? Evident ca nu, ca doar ce stiu ei! Da’ pe proprietarii care au spart pereti pentru a modifica apartamentele ii intreaba cineva de strutura de rezistenta?

Reteaua de apa cu greu aduce apa la etajul 4 si acum mai trebuie alimentat un nivel, agentul termic la fel. Canalizarea se infunda de la 5 nivele, de la 6 se va simti cu adevarat libera. Reteaua electrica? Ei bine reteau electrica isi va face blog ca sa le spuna si celorlate retele din tara cat de fericita este.

Nu sunt expert in estetica arhitecturala dar dupa mine blocurile astea facute de comunisti sunt ingrozitor de urate. Poate din cauza vremii, poate si din cauza ca au fost lasate atat timp fara reparatii la exterior. Vazand insa cateva din cladirile mansardate in Timisoara nu pot sa nu remarc ca arata cel putin caraghios cu o mansarda supradimensionata pe ele.

Si daca toate astea, atunci cum se obtin autorizatiile de constructie?

Ei lasa, nu iti fa tu griji de asta, imi raspunde de ‘colo constructorul, ne descurcam noi…

———————————————————-

Andrei Deheleanu este administrator al Incubatorului de Afaceri Software  Timisoara si twitterist de exceptie

Imi place articolul. Si coincidenta, am chiar aceleasi opinii. Nu stiu de ce cred ca majoritatea dintre noi, avem aceleasi opinii. Dar, majoritatea dintre noi, nu facem nimic pentru a indrepta lucrurile. In imobiliare bunaoara cu totii construim sau macar reparam ceva la casele noastre fara autorizatie, majoritatea dintre noi platim cu intarziere impozitele pentru imobile si ne plangem ca stam la coada pentru asta, bunaoara… nu ar trebui sa ne schimbam pe noi inainte de a incerca sa ii schimbam pe ceilalti?…

Si scriu acest articol pentru Domnul Pogea si pentru alti domni ca dansul. Scriu pentru functionarii publici care ma pun sa aduc hartii prin care sa imi dovedesc in avans nevinovatia. Pentru referentii de la Registrul Comertului, care ma pun sa dovedesc ca tata e ruda cu mine (desi numele lui e in buletinul si certificatul meu de nastere).

Scriu pentru un anumit gen de politisti care cerceteaza furturile auto ca pe tabelul cu candidati electorali: cu sictir absolut. Pentru micii omuleti care asteapta sa dea un tun de pe urma lipsei mele de cunostinte sau de interes.

Scriu pentru ca uneori e bine sa mai si spunem astfel de lucruri, desi ne-am obisnuit toti cu ele si ni se par mai normale ca asfaltul moale al trotuarelor bucurestene din miezul zilei.

Stiu, ati putea crede ca scriu de suparare. Dar adevarul e putin ciudat. Scriu pentru ca e timpul sa privim in fata prezentul. Si daca tot il privim, sa incercam sa pornim de la zero. Sa recunoastem ca nici noi nu suntem sfinti. Statul ne considera infractori, iar noi ne asumam acest rol. Si facem infractiuni marunte, la scara nationala.

O statistica oficiala (nu mai stiu unde am citit despre) spunea ca peste 60% dintre romanii care calatoresc cu RATB-ul merg fara bilet. O statistica neoficiala, facuta la avizierul blocurilor prin care am ajuns sa locuiesc de-a lungul timpului spunea ca un numar mare de locatari nu-si plateau intretinerea. O parte importanta a concetatenilor nostri construieste fara autorizatie de constructie. Si exemplele pot continua.

Statul da legea privind impozitul forfetar? Nu-i nimic, desfiintezi firma veche si faci una noua. Politia rutiera spune ca n-ai voie sa mergi cu mai mult de 50 km pe ora in localitate? Nu-i nimic, iti iei antiradar si gonesti cu 100 si ceva la ora. Lucrurile se schimba insa odata ce depasesti granita cu Ungaria. Acolo conducem incet. Respectam limitele de viteza.

La noi in tara statul ne face infractori si unii dintre noi ajungem sa ne comportam ca atare. Intotdeauna exista motive. Si intotdeauna ne amagim cu speranta ca peste un timp nu vom mai ajunge sa avem toate aceste mici derapaje.

In realitate, pe masura ce ne adancim in mocirla timpurilor, ne e tot mai greu sa ne desprindem. Inchidem ochii la faptele celor din jur pentru ca poate vreodata vom avea si noi nevoie sa inchida cineva ochii la faptele noastre. Acceptam mirosul cadaveric al clasei politice actuale doar pentru ca ne place cum isi etaleaza calitatile de smenari de cea mai joasa speta. Radem la glumele sinistre ale plasatorului de pasarici si ne bucura ca omul cu patru case fenteaza din Bentley-ul sau justitia care ramane doar pentru omul de rand.

Da, statul ne trateaza ca pe infractori. Nimic nou sub soare. Ce e cu adevarat interesant e ca, daca am privi in jur, am constata ca statul suntem noi. Ca noi ne tratam unii pe altii ca pe infractori. Si ne bucura ideea. Si asta e trist.

am citat acelasi autor in Elogiul nesimtirii

Nu sunt un fan al hypermarketurilor. Inteleg totusi necesitatea si rolul important pe care il joaca in viata noastra. Concentreaza foarte multe produse intr-un singur loc, preturile sunt foarte scazute datorita procesarii si comercializarii unor mari cantitati de bunuri. Competitivitate si eficienta ridicata in beneficiul consumatorului. Din astea…  stiu.

Dar nu sunt un fan al Hipermarketurilor.

Chiar si asa trebuia ca sambata asta sa fac cumparaturi in Real, acela de pe Calea Aradului.
Intru in parcarea hypermagazinului, asteptand vreo 10 minute la o coada interminabila un loc de parcare. Gasesc in cele din urma o balta libera si parchez in claxoanele celor din urma mea ca si a celor care se pregatesc de iesire. Am luat balta altcuiva. Lumea e agitata in sambata asta.

Ma indrept spre cel mai apropiat loc de depozitare al carucioarelor. Nu gasesc nici unul la locul lui si ma deplasez spre urmatorul refugiu. Aici sunt multe. In schimb nu ma pot atinge de ele pentru ca sunt legate cu un lant metalic. In spatele meu un cuplu tanar injura de mama focului “ Dracu’ sa le ia de cosuri cu lantu’ lor”. Nu conteaza, si asa nu aveam cine stie ce cumparaturi de facut.

Patrund pe intrarea principala si poate din neatentie sau poate din oboseala de sambata dupa-amiaza nimeresc cu picioarele intr-o gramada de resturi alimentare, pesemne ceva rosii daca ma gandesc la culoarea cu care imi impodobesc pantofii. As fi preferat putina curatenie la intrarea in Real dar cred ca as fi putut la fel de bine sa fiu si eu odihnit si sa casc ochii pana la urma.

Ajung in cele din urma inauntrul hypermarketului si ma indrept spre toaleta pentru a-mi curata pantofii. Toaleta pentru barbati e usor de nimerit. Nu e nici un indicator, in schimb o ghicesti repede dupa numarul mare de femei de serviciu care stau proptite acolo la o tigara. Femei de serviciu in toaleta de barbati. Nu. E usor de nimerit.
Hartie nu gasesc din prima. Din a treia apuc un colt si imi curat, e drept superficial, pantofii. Apa pentru a imi curata mainile nu gasesc nici din a treia. Nici unul din cele trei robinete nu functioneaza. In schimb uscatoarele zbarniie din prima. As putea sa ma usuc.

Cred ca e momentul sa las gatitul si sa ma apuc de cumparaturi. Ma indrept spre rafturi. Desii… dupa cum spuneam, nu sunt un fan al Hypermarketurilor, inteleg necesitatea lor. Spre exemplu igiena…

iar cei care, asemenea mie, nu sunt fani ai Hypermarketurilor pot citi Despre Mall priveste din urma cu manie

Intotdeauna mi-am dorit sa lucrez pentru Dole Fruits Co.

Probabil ca aveam 14 ani cand am vazut prima data filmul “Hawaiians” cu Charlton Heston. Acum 150 de ani, un tanar capitan de nava transporta emigranti chinezi pentru culturile de trestie de zahar din Hawaii. Imaginile paradisului terestru cu miscarile unduitoare ale tinerelor hawaiene pe plantatiile de ananas mi-au infierbatat mintile. Domnul John Dole va organiza suprematia americana in insule inlaturand de la putere pe regina Liliuokalani si va intemeia compania care ii poarta numele. Fiul sau, John Dole Jr. un cunoscut filantrop finanteaza prin anii ’30 aventuroasa linie aeriana intre California si Hawaii. Spuneti si voi daca nu v-ati dori sa lucrati pentru Dole Fruits Co.

Si iata ca acest lucru se va intampla in curand. Am fost contactat printr-un prieten de reprezentantii locali ai acestei firme si urma sa obtin autorizatii de functionare pentru punctul lor de lucru din Timisoara.

Undeva pe Strada Demetriade, intru intr-o microzona industriala care nu anunta nici pe departe intalnirea cu marea companie. Praful se ridica cu fiecare pas si acopera pantofii proaspat lustruiti. La intrare, un bar proptit cu grija de doi musterii in fata unei sticle de bere de 2 litrii, probabil afumati dupa privirile nedumerite cu care imi raspund:

- Aia cu bananele? … in spate de tot, dupa tufisurile alea mari.

Tufisurile cu pricina erau cam la 500 de metrii in fata mea si grabesc pasul. Poate acest lucru sau poate normele de protectia muncii pe care nu le stapanesc bine imi dirijeaza drumul printre gramezi de fier vechi si ambalaje de toate felurile. Un sac de ciment cade la 20 de centimetrii de mine iar praful de pe pantofi imi ajunge pe cureaua proaspat lustruita.

- Ai grija pe unde mergi, nu vezi ca aici lucram nu ne plimbam ca tine.
se rasteste la mine un tanar dezbracat pana la jumatate, puternic bronzat si plin de un praf alb.

- Ma scuzati,
raspund si ma gandesc ca trebuie sa ma multumesc daca voi ajunge intreg la destinatie, despre o prezenta agreabila nici nu mai e cazul sa sper.

Undeva in dreapta mea, trei barbati incercau cu disperare sa scoata un motostivuitor blocat intr-un munte de paleti si am fost nevoit sa ma apropii poate prea mult de locul cu pricina pentru a evita un alt munte, de sticla sparta de data asta, ce se inalta in stanga mea si pe care un grup de femei incerca sa il modeleze cu lopetile. Diviziunea muncii, deh.

Dupa ce ocolesc un sir de autovehicule ruginite care pare a fi un service auto improvizat si incercand sa ma strecor printre piese si sa nu calc un domn in salopeta care isi facea treaba fara probleme sub una dintre masini, iau coltul unei hale darapanate. Inca cateva sute de metrii, cam la fel de dificili, o firma de curierat care face ordine in colete, alte stive de paleti, stive de cutii, stive de lazi cu sticle, stive si stive, si ajung.

Intalnirea a durat cam 15 minute si recunosc ca am pierdut clientul. Dole Fruits apreciaza ca lucrez prea scump si s-a dispensat de serviciile mele.

La iesire dau nas in nas cu o doamna, imbracata intr-un halat, destul de in varsta pentru a plimba o namila de Rotweiler spumant de vre-o 80 de kg. Cainele ma fixeaza si sunt nevoit sa ma aproprii de data asta de muntele de sticla sparta pentru a nu ma trezii atacat in partea dintre pantofi si cureaua altadata proaspat lustruita. Ma bucur ca am scapat.

Si cred ca avem multe zone industriale ca aceasta, in mijlocul orasului, focare de infectie in afara oricaror reguli de urbanism si in total dispret fata de bun simt si civilizatia cetatii. Chiar nu putem sa facem nimic?

Lucrurile pot fi altfel in Ireal.

Ma intalnesc deunazi la o cafea cu bunul meu prieten Radu Daniel. E in durerile facerii, tocmai isi construieste o casa si e revoltat pe sistem. Imi povesteste cum e cu racordul la electricitate, cum e cu autorizatia de constructie.
Observand probabil ca sunt obosit (asa zic eu) sau distrat (asa zice el), imi spune:
-Vreau sa iti povestesc o anecdota pe care am primit-o pe mail, poate intelegi mai bine cum stau lucrurile cu constructiile in regie proprie in Timisoara.

“In anul 2008, vine Dumnezeu la Noe, care traia linistit in Australia si-i zice:
- Noe, pamantul s-a umplut de rautate si oamenii M-au uitat. Vreau sa-mi construiesti o noua Arca, pentru ca Potopul va veni iar. Sa iei din fiecare specie cate un exemplar mascul si femela. Ai la dispozitie 6 luni de zile!

Dupa 6 luni se uita Dumnezeu pe pamant si-l vede pe Noe plangand in gradina.

-Noe !!! Sunt pe cale sa incep Potopul, unde este Arca ???
-Iarta-ma Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat intre timp … Am nevoie de autorizatie de constructie. Ma tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat in judecata pentru ca am incalcat planul de urbanism construind Arca in gradina mea si astfel am incalcat normele de inaltime.
Apoi compania de electricitate a cerut sa pun ipoteca pe Arca in vederea acoperirii costurilor de transport si de mutare a liniilor de inalta tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcii pentru a fi lansata la apa. Degeaba le-am spus eu ca va veni marea la mine, ca nu m-au crezut.
Sa fac rost de lemn, a fost o alta problema. Este interzis sa tai lemn din padurile invecinate deoarece acolo traieste bufnita cu pete care-i o specie protejata. Am incercat sa-i conving pe ecologisti ca tai lemnul tocmai pentru a salva bufnita, dar nici n-au vrut sa stea de vorba cu mine.
Cand am inceput sa adun animalele, am fost dat in judecata de un grup de activisti pentru protectia animalelor. Ei sustineau ca tin animale salbatice sechestrate impotriva vointei lor, si de asemenea au sustinut ca sa pun atatea animale intr-un spatiu atat de mic, inseamna cruzime asupra lor.
Apoi Ministerul Mediului, a spus ca nu am voie sa construiesc Arca pana cand reprezentantii lor nu fac un studiu de mediu si implicatiile pe care Potopul Tau le poate avea asupra mediului. Inca am un proces in derulare cu Ministerul Muncii, deoarce inca nu m-am hotarat cate minoritati ale grupurilor etnice sa angajez pe santier iar Blocul Sindical nu ma lasa sa-mi folosesc la constructie copiii mei deoarece nu fac parte din Sindicat si nu au certificare ISCIR pentru constructia de Arce.
Ca sa fie totul si mai rau, Fiscul, mi-a confiscat toate posesiile deoarce sustin ei ca vreau sa parasesc tara cu specii de animale pe cale de disparitie.

-Deci Doamne iarta-ma dar, imi trebuie pe putin 10 ani ca sa fac tot ce mi-ai zis.

Dintr-o data cerul se lumina, norii disparura, iar soarele din nou aparu stralucitor pe cer.
-Doamne, sa inteleg ca nu ne mai distrugi lumea ?
-Nu Noe, se pare ca mi-a luat-o guvernul inainte…”

pentru o alta abordare biblica a problemei imobiliare puteti citi si Iadul romanilor .