In conditiile in care Romania, cu piata ei imobiliara cu tot, este cea mai saraca tara din UE si asa a fost dintotdeauna, intentia de a vinde case mari in zone de periferie din ce in ce mai indepartate de centrul oraselor la preturi din ce in ce mai piperate a fost o utopie. O utopie cu atat mai evidenta cu cat in aceeasi perioada de timp, in Germania se vindeau cu mare succes apartamente in condominium,  iar italienii se bateau pe apartmentele liliputane din zonele istorice ale marilor orase ale Peninsulei.

O schimbare de directie cu sens unic, as spune. Si cu grave accidente as mai zice, accidente care abia acum incep sa apara. Accidente care inseamna megacartiere de periferie cu case mari, neterminate si goale, fara elemente minime de infrastructura. Blocuri uriase cu cateva apartamente ocupate printre campuri batute de vant si mormane de moloz napadite de balarii, cartiere si blocuri care se vor casca sinistre inca multi, multi ani de acum incolo.

Schimbare de directie pentru vanzatorii de locuinte noi: focus pe proiectele mici

In conditiile in care dezvoltatorii nu mai lanseaza proiecte de amploare, intermediarii se orienteaza spre promovarea celor de mai mici dimensiuni.

Citesc zilele astea o carte. Este vorba despre Moartea si viata marilor orase americane a lui Jane Jacobs.

Aceasta descrie capacitatea retelelor sociale de a aduce siguranta publica in vechile cartiere din orasele americane. In prima jumatate a secolului XX un cartier precum North End din Boston a fost populat in mare parte de imigranti italieni si de urmasii lor. Din exterior cartierul parea sordid si dezorganizat. Si totusi, comunitatea, desi saraca, avea o mare rezerva de capital social incorporat in relatiile dintre familiile care locuiau in acelasi cvartal. Spre ex. delicventa era, in mare masura descurajata de adulti, acei adulti care ieseau in strada sa-i urmareasca pe tinerii ce riscau sa intre in incurcaturi si pe necunoscutii care ii puteau atrage pe cai gresite. Intr-un asemenea cartier aglomerat, oamenii se aflau in permanenta in strada, unde munceau, mancau, faceau cumparaturi si afaceri.

Scriitoarea descrie forta acestui gen de retea sociala descriind un incident care a avut loc in fata apartamentului ei din Manhattan, cand un barbat a incercat sa tarasca o fetita pe trotuar, iar fetita a opus rezistenta:

“Uitandu-ma pe fereastra mea de la etajul doi, decisa sa intervin daca era cazul, am observat ca nu mai avea rost. Din macelaria de la parterul blocului tisnise proprietara magazinului, impreuna cu sotul ei; se protapise nu departe de omul acela, cu bratele incrucisate si cu un aer hotarat intiparit pe chip. Joe Cornacchia, care, impreuna cu ginerii lui, are un magazin de delicatese, a aparut in acelasi moment si sa infipt pe celalalt trotuar. Cateva capete s-au ivit la ferestrele apartamentelor inchiriate de deasupra, unul s-a retras repede, iar persoana in cauza a aparut peste cateva secunde in cadrul usii, in spatele acelui barbat. Doi barbati din barul de langa macelarie au rasarit in cadrul usii si au asteptat. Pe partea unde locuiam eu, am observat ca lacatusul, zarvagiul si patronul spalatoriei iesisera din magazinele lor si ca scena mai era supravegheata si de la alte ferestre decat ale noastre. Barbatul nu stia, dar era inconjurat. Nimeni n-ar fi tolerat ca fetita aceea sa fie tarata undeva, chiar daca nimeni nu o cunostea.”

Imaginati-va apoi aceasta scena in cartierul vostru, oricare ar fi acesta, astazi.

Nu mai avem de mult retele sociale sau siguranta publica… avem in schimb “causes” pe “facebook” pentru copii admonestati… undeva in cartierul nostru.

/p

Dur pana la rautate, cinic si pesimist… dar adevarat.

Dar oare lucrurile s-au schimbat cumva, catva intre timp. Va las pe voi sa apreciati.

Si spuneti-mi si mie, va rog.

Wall Street: Cat de dezvoltat este mediul de afaceri imobiliar in Romania si ce traiectorie reuseste el sa mentina?

Ceea ce se cheama, de obicei cu un termen pompos, „mediul de afaceri imobiliar“ de la noi este dezvoltat artificial si haotic.

Mult din „raul romanesc“ se manifesta si aici. Apoi, aici, mai tot ce se face, se face cu o lipsa totala de „spirit nemtesc“, adica fara un proiect clar si de fapt, fara „gospodarism“. Toate se proiecteaza in fictiune si cu irealism: vrem sa dezvoltam turismul — unde aici potentialul este urias — desi nu avem „drumuri“, lasam sa se lateasca orasele desi in „noile sate de miliardari“ nu curge decat apa din fantana proprie si abia cate o vaga legatura la gazul metan incalzeste casa si apa casnica iar la Snagov (care este un extract de „realitate negativa“) domeniile ridicate de „les nouveaux riches“ isi scurg dejectiile in apa lacului devenit mort, de fapt o hazna colectiva unde, cateodata, „vipurile“ se imbaiaza. Suntem intr-o faza convulsiva, de fapt previzibila, unde Marile Manevre se fac in spatele usilor inchise: „ciclul agentiei imobiliare“ este incheiat iar „ciclul consultantei“ inca nu s-a constituit daca va mai apuca vreodata sa se constituie si nu va fi inlocuit de „cartelul caselor de avocatura“ ce face si desface totul in aceasta tara. Dar, pana la urma, aici, cine vrei si cine nu vrei (de la avocati, notari si functionari de stat si pana la metrese, „samsari“ si „baieti fara meserie“, dar buni la toate) se ocupa de „imobiliar“ cu gandul de a-si extrage un „ce profit“ prin invarteala, presiune sau „joc de bursa fraudulos“. Urmeaza institutiile, a caror actiune parazitara este fenomenal de brutala si sfidatoare. Ati mai pomenit in lume un Stat care sa fabrice legi iscusite numai ca sa-i oblige pe cetateni sa-si vanda pamantul ieftin? Eu n-am mai vazut asa ceva.

Opiniile lui Artur Silvestri au fost preluate si in Bucuresti: “Marele bolnav al Europei”

Ma uit la televizor si imi amintesc. Revolte de strada in Tunisia, revolutia WikiLeaks, revolutia de iasomie.

Nu stiu cand infloreste floarea de iasomie. Dar atunci, in septembrie era inflorita si raspandea mirosul suav printre dealurile Cartaginei. Era printre cele mai frumoase locuri pe care le vizitasem vreodata.

Dealurile de la malul marii ce formau cartierul rezidential Cartagho erau inverzite si incarcate de flori intr-un absolut contrast cu desertul galben si fierbinte din seara trecuta. Aleile ingrijite, palmieri, indicatoare de circulatie si ofiteri de politie in uniforme incarcate, resedinte incantatoare in stil arab sau francez si flori, rondouri de flori, multe flori. Intr-o parte un gard inalt, alb, ingrijit, interminabil, in stanga aceleasi resedinte incantatoare.

Kinga, ghida noastra poliglota ne lamureste:

-Trecem prin dreptul palatului prezidential, in dreapta soselei, va rog nu faceti fotografii, este interzis. In curand vom ajunge la destinatie, ruinele romane ale orasului Cartagina.

Ne aflam in cel mai select cartier al orasului Tunis, resedinta presedintelui si a membrilor guvernului.

-Ruinele orasului Cartagina sunt patrimoniu Unesco si beneficiaza de un regim special. Lucrul asta s-a intamplat la cererea Frantei. Presedintele Ben Ali a hotarat sa isi construiasca aici o resedinta. Imediat dupa aceea, membrii de frunte ai guvernului si ai partidului sau au inceput sa isi construiasca vile, cat mai aproape de cea a presedintelui. Era important sa fie in preajma sa. Dar construind resedinte, au dezgropat vestigii antice, cartagineze si romane pe care le-au distrus. Lucrul asta s-a intamplat pana cand Unesco a hotarat sa ia sub protectia sa aceste vestigii si sa ceara de urgenta intreruperea lucrarilor.

In stanga, in dreapta flori, rondouri de flori si miros de iasomie.

-Am ajuns. Va rog sa faceti fotografii doar inspre mare si in partea dreapta. In stanga este palatul presedinelui Ben Ali. Fotografiile sunt interzise.

Cobor destul de intrigat de faptul ca nu voi putea sa fotografiez tot ce doresc. Trebuie sa am grija pe unde calc si nu voi putea sa depasesc limitele fizice si mentale trasate de “presedintele Benali”, ciudata situatie.

Ma uit la televizor si imi amintesc. Asa era Tunisia acum cateva luni pe cand ma aflam acolo. “Democratie autentica”, printre cele mai liberale si mai avansate state arabe era guvernat de presedinti cu mandate de cate 30 de ani, cu discrepante sociale si culturale evidente si cu o lipsa totala de respect pentru patrimoniul cultural national. O continua frauda imobiliara ce nu avea drept pagubit decat poporul tunisian.

Ma hazardez sa continui spunand ca revolutia de iasomie este suava prin “parfumul” sau dar lipsita de efecte profunde pentru societatea tunisiana. Palatul presedintelui ar putea fi demolat dar resedintele celor apropiati lui vor ramane in picioare pentru a perpetua o administratie democratizata doar de fatada.

Si asta ca in alta “democratie originala’’ care la 20 de ani de la disparitia “geniului Carpatilor” este guvernata de alte genii cu acelasi respect pentru patrimoniul cultural national ca sa amintim, nu de Sarmisegetusa ci doar de Lipscani.

P.S. E totusi un inceput faptul ca pot povesti despre Kinga fara sa ma tem ca ar putea fi arestata si expulzata pentru vorbele sale

Va recomand sa cititi si Brandul de tara.

Teta Neni, Ieci pe care il chema de fapt Adolf, sarboaica cea nebuna, domnul Krimm, domnul Ram, parintii lui Tunde, unul ungur celalalt neamt si evreul cel bogat care spera sa plece in tarile calde dar nu il lasau securistii sunt vecinii cu care am copilarit. Si am copilarit frumos.

Strada era curata iar casele ingrijite. Daca neamtul de la nr.51 isi punea rulouri la casa era imediat imitat de toti, iar o incuietoare mai smechera pentru poarta inventata de Ieci era apoi montata la toate casele fara plata vreunui brevet de inventie decat poate o gura de slibovita sau rachie. Si toata lumea era fericita.

Revolutia… Nemtii au plecat in RFG, ungurii s-au mutat pe aiurea, sarboaica a vandut casa si s-a dus la bloc iar evreul a plecat pana la urma in tarile calde ale evreilor. Bunicii s-au dus impreuna cu ceilalti bunici de pe strada, iar strada a inceput sa fie populata de noile generatii ale clasei de mijloc sau de imbogatitii post-decembristi. Casele de caramida cu un singur nivel au fost inlocuite cu vile cochete cu tamplarie din aluminiu si faianta. Strada se transforma in profunzime.

In anii din urma se transforma pentru a treia oara.

Componenta etnica si sociala a urbei transforma radical infatisarea sa, si o transforma in profunzime, estetic si arhitectural, in infrastructura si utilitati.

Am observat lucrul asta in Paris. Trecand prin cartierul Port de Clichy, zona locuita cu precadere de populatie africana poti observa tencuiala constructiilor in culori vii care contrasteaza cu pastelul atat de clasic francez. Cafenele si restaurante cu specific in culori foarte vii, reclame si grafitti in limbi ciudate, aprozare cu legume din care recunosti eventual fructul de cactus, imbracaminte ciudata expusa in vitrine. Aici o cladire a unei arhitecte cameruneze in negru si auriu iar dincolo sediul unei banci marocane in arabescuri marmorate. Totul este diferit, altfel, frumos sau urat, ciudat dar intotdeauna altfel.

Acum mai multi ani arheologii au descoperit in sudul Frantei la Orange un imens amfiteatru roman, printre cele mai impresionante din cate se construisera. Si nu mica le-a fost uimirea atunci cand au descoperit ca in interiorul acestuia a fost ridicata o asezare urbana. La doua sute de ani de la constructia amfiteatrului inaltat pentru gloria imparatului si distractia muritorilor de rand, in vreme de restriste si razboi populatia orasului acum decazut si depopulat, nemaiputand sa asigure infrastructura si alimentarea cu apa, s-a retras in interiorul amfiteatrului pe care l-a transformat intr-o asezare locuita, inghesuita si inestetica, saraca si chinuita dar viabila.

Se intampla deci dintotdeauna si oriunde. Componenta etnica si sociala a urbei transforma radical infatisarea sa. La Orange, Paris sau Timisoara, “Intre vii” sau pe Bulevardul C.D.Loga. Ramane de vazut care va fi viitorul amfiteatru.

Despre un altfel de “soc al viitorului” vazut din trecut cititi si Metropolis .

La initiativa arhitectului Ioan Andreescu, mergem sa vizitam o zona de la periferia Parisului, un experiment social si urbanistic initiat acum vreo zece ani si care este astazi un model pentru multe dintre metropolele de pe aiurea.

Coboram din metrou la statia Stalingrad si urcam in aceasta zi mohorata si intr-o zona la fel de mohorata locuita cu precadere de emigranti. Candva in aceasta zona se depozitau deseurile orasului  iar pisicile si cainii vagabonzi misunau printre cimitire. In anii ’60 zona se asaneaza si aici se construieste un cartier social care avea sa fie locuit cu precadere de arabi magrebieni si vietnamezi. Locuintele sunt moderne iar oamenii incearca sa isi croiasca un nou viitor, dar saracia si lipsa de educatie raman definitorii pentru zona. Criminalitatea este cea mai ridicata din Paris si printre cele mai ridicate din lume. Trebuia facut ceva.

Edilii hotarasc ca este momentul pentru o noua abordare.

In mijlocul cartierului se afla un triaj de cale ferata inconjurat de depozite, hale abandonate si garaje. Politia sustinea ca acesta este locul in care vagabonzii si infractorii isi disputa teritoriile si vietile.

Sunt chemate buldozerele si excavatoarele. Se demoleaza totul, apoi se construieste un parc. Da, un parc. Sunt plantati pomi rari, pietrisul se intinde pe terase care vor sa imite dunele Saharei si sa aminteasca localnicilor despre locurile de bastina. Sunt instalate locuri de joaca pentru copii, terenuri de sport, alei si pasarele suspendate si banci, nenumarate banci. O comunitate locala va trebui creata, vecinii nu se vor mai teme unii de altii cand spatiile largi vor inlocui hrubele industriale. Oamenii trebuie sa vina in parc pentru odihna, iar copiii trebuie sa se joace impreuna. Nisipul de sub picioarele lor si mirosul florilor sau rasul zgomotos al copiilor de pe tobogane  le vor aminti de linistea copilariei indepartate. Mai mult decat atat, edilii cei nebuni transforma cladirea de la numarul 104 candva garajul Societatii Metropolitate de Dricuri in atelier de… creatie artistica. Sunt adusi artisti care vor picta, sculpta sau modela. Localnicii vor putea sa priveasca, atinga, chiar sa distruga operele create.

Oare va iesi… oare se vor putea inlocui bastoanele si catusele cu nisip, flori si tobogane?

Si a iesit, din plin chiar. Infractionalitatea se micsoreaza de trei ori in 12 luni.

Si iata asa Parisul se incapataneaza sa ramana un model pentru lumea civilizata, iar eu cred ca parizienii contribuie din plin la asta, pana la ultimul si asta chiar daca e sosit din nisipurile Saharei pentru ca tot parizian ramane.

Nu bat vreun apropos sa stiti. Si ”apropos” e un cuvant nascut la Paris din cate stiu…

Acest articol despre Paris a fost publicat si pe TravelPod.

Si poate pentru a accentua acest brand si civilizatia care se afla in spatele lui, elvetienii il folosesc peste tot. El apare pe etichetele dulciurilor Nestle, pe ambalajul ceasurilor elvetiene, dar mai mult decat atat steagul se afla afisat cu ostentatie sau mandrie la ferestra casei oricarui elvetian de pe oriune s-ar afla el.

Omniprezenta lui nu este doar legendara ci si o realitate cu care m-am confruntat pe cand vizitam zilele trecute Zurichul. Am fost surprins sa vad acelasi steag al Elvetiei pe sute, si repet pentru a fi sigur ca ati inteles, pe sute de imobile. El apare aici la intrarea in magazinele de delicatese sau pe frontonul bancilor, apare la bordul barcutelor ce roiesc pe lac ori pe acoperisurile caselor de pe mal. Pur si simplu apare peste tot. Vei obosi incercand a truca o fotografie a Zurichului sau Bernei datorita numarului imens de steaguri elvetiene infatisate in ea.

Intamplarea a facut sa ajung intr-un cartier rezidential de la marginea Zurichului, o zona cocheta de case, in principal cu parter si mansarda, cu o infrastructura desavarsita si arhitectura axata pe eficienta si confort. O mare de steaguri se ridica deasupra acelui cartier. Fiecare casa, dar fiecare dintre ele avea un stalp port-drapel cu steagul cruciat in varf. Efectul era formidabil si cred ca astfel de locuri ar trebui colindate de “strategii” experti atoatestiutori in branduri nationale sau locale.

Plimbandu-ma printre imobile observ la un moment dat in varful unui stalp steagul Turciei, semiluna instelata alba pe fundalul rosu, apoi imediat deasupra omniprezentul steag elvetian. Mai jos pe strada steagul sarb flutura pe un port-drapel imediat sub cel al Elvetiei. O zona cu emigranti gandesc si observ intr-adevar ca in acea parte a cartierului suficiente case poarta deasupra lor steaguri ale natiunilor datatoare de emigranti fluturand alaturi de cel al Elvetiei. Oare Elvetia e batuta la ea acasa prin propriile arme si steagul sau incepe sa fie inlocuit cu drapele ce reprezinta natiuni ale caror vajnici reprezentanti traiesc si muncesc pe aceste meleaguri? Nu cred. Steagul Elvetiei este prezent de fiecare data, deasupra sau alaturi, casele pastreaza aceasi arhitectura iar strazile se continua in aceeasi forma geometrica uneori agasant de geometrica. Civilizatia natiunii mama si “brandul sau de tara” este in continuare omniprezent. Emigrantii au invatat de la elvetieni sa fie mandrii de civilizatia care i-a creat si au mai invatat sa isi aminteasca de ea. Asa functioneaza “brandul de tara” doar asa, cu educare si civilizatie nu cu “strategie” pe bani grei.

Iar legatura cu imobiliarele… nu stiu daca e vorba de constructiile impodobite cu steagurile alb-rosu sau poate civilizatia puternica care sta in spatele zidurilor uneori agasant de geometrice. Ori poate doar am vrut sa va povestesc despre Zurich.

Acest articol despre Zurich a fost postat si pe TravelPod.

Rectific, noi spunem despre noi, mai ales atunci cand vrem sa scoatem in evidenta tarele complexei noastre societati, noi deci, spunem ca suntem balcanici si fanarioti. Suntem fanarioti in dezvoltarea urbana, in organizarea infrastructurii, in obiceiurile constructorilor si in tot ce e legat de civilizatia imobiliara sau ori de care ar fi ea. In toate astea, suntem fanarioti.

Si de unde ne vine acest apelativ. Daca tin eu bine minte ceva istorie are legatura cu domniile fanariote, cu acea epoca a istoriei noastre in care partea de tara de la sud si est de Carpati a fost dominata politic si economic de nobilimea greaca originara din carterul grec al Istambului numit Fanar. Celebrul cartier al grecilor din Istanbul, cu strazi intortocheate, dar bine pavate, care adesea se impletesc intr-un urcus abrupt, este cunoscut in istoria noastra, datorita abilitatii familiilor: Mavrocordat, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Sutu, Mavrogheni, Hangerli, Rosetti, Callimachi, Racovita şi Ghica de a obtine functii sau tronul Tarilor Romane. Aceste 11 familii fanariote au “administrat pentru Inalta Poarta” incepand din 1711 Moldova si din 1715 Tara Romaneasca. Si au facut-o peste 100 de ani. Am invatat ca de aici, de la acesti oameni si din acea epoca ni se trag toate relele care ne guverneaza civilizatia prezentului.

Apropos, ati fost in Fanar? Poate macar la vreun meci de cupa Steaua-Fenerbahce. Dar pe strazile din Fanar ati fost vreodata? Eu am fost acolo. Si mi-a placut, ar fi sincer sa va spun.

Cartierul istoric este unul din cele mai frumoase din cele ce am vazut. Zona are o pozitie pitoreasca pe malul european al orasului si este strajuit de golful Cornul de Aur. Monumentele istorice ale locului cum ar fi cladirea Patriarhiei Grecesti sau Biserica Ortodoxa Bulgara sunt bine intretinute. Strazile sunt curate si bine luminate. Oamenii mi s-au parut primitori.

Dealungul timpului, dezvoltarea urbanistica a Fenerului a fost restrictionata de dealuri si de zidurile bizantine ce dateaza din secolul al V-lea. Partial vizibile, acestea se intind de la Marea Marmara la Cornul de Aur si inconjoara dinspre apa cartierul. Desi ridicate de imparatul Theodosius al II-lea intre anii 412 şi 450, in zona Cornului de Aur, o importanta parte din ruinele turnurilor si din ziduri a fost demolata intre anii 1984 si 1987 pentru fluidizarea traficului si crearea unor spatii verzi de-a lungul tarmului.

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, influentele familii grecesti care isi aveau resedintele în jurul Patriarhiei incep sa paraseasca Fenerul, mutandu-se la Tarabya, Kurucesme sau Arnavutkoy, pe malul Bosforului. Datorita functionarilor si mestesugarilor care au ramas, cartierul si-a pastrat identitatea greaca, dar numarul familiilor musulmane era in continua crestere. Incendiul din 1870 si cutremurul din 1894 au permis o puternica industrializare a zonei si o indesire a spatiului construit.

Mie mi-a placut Fanarul. Si sincer va spun ca nu seamana nici cu Craiova si nici macar cu Bucurestiul istoric. Cum spuneam, strazile sunt curate, cladirile renovate iar oamenii primitori.

Si atunci de unde apelativul de fanariot? Poate ca incercam sa ne ascundem, din nou, trasaturile particulare ale civilizatiei noastre. Nu ar fi mai bine, poate, sa incercam sa indreptam aceste particularitati. Poate ar fi mai bine sa curatim strazile si sa renovam cladirile si sa ne primim cum se cuvine oaspetii. Poate…

Am mai scris despre “balcanism” si in Legea lui Lavoisier.

Acest articol despre Istambul a fost postat si pe TravelPod.