Teta Neni, Ieci pe care il chema de fapt Adolf, sarboaica cea nebuna, domnul Krimm, domnul Ram, parintii lui Tunde, unul ungur celalalt neamt si evreul cel bogat care spera sa plece in tarile calde dar nu il lasau securistii sunt vecinii cu care am copilarit. Si am copilarit frumos.

Strada era curata iar casele ingrijite. Daca neamtul de la nr.51 isi punea rulouri la casa era imediat imitat de toti, iar o incuietoare mai smechera pentru poarta inventata de Ieci era apoi montata la toate casele fara plata vreunui brevet de inventie decat poate o gura de slibovita sau rachie. Si toata lumea era fericita.

Revolutia… Nemtii au plecat in RFG, ungurii s-au mutat pe aiurea, sarboaica a vandut casa si s-a dus la bloc iar evreul a plecat pana la urma in tarile calde ale evreilor. Bunicii s-au dus impreuna cu ceilalti bunici de pe strada, iar strada a inceput sa fie populata de noile generatii ale clasei de mijloc sau de imbogatitii post-decembristi. Casele de caramida cu un singur nivel au fost inlocuite cu vile cochete cu tamplarie din aluminiu si faianta. Strada se transforma in profunzime.

In anii din urma se transforma pentru a treia oara.

Componenta etnica si sociala a urbei transforma radical infatisarea sa, si o transforma in profunzime, estetic si arhitectural, in infrastructura si utilitati.

Am observat lucrul asta in Paris. Trecand prin cartierul Port de Clichy, zona locuita cu precadere de populatie africana poti observa tencuiala constructiilor in culori vii care contrasteaza cu pastelul atat de clasic francez. Cafenele si restaurante cu specific in culori foarte vii, reclame si grafitti in limbi ciudate, aprozare cu legume din care recunosti eventual fructul de cactus, imbracaminte ciudata expusa in vitrine. Aici o cladire a unei arhitecte cameruneze in negru si auriu iar dincolo sediul unei banci marocane in arabescuri marmorate. Totul este diferit, altfel, frumos sau urat, ciudat dar intotdeauna altfel.

Acum mai multi ani arheologii au descoperit in sudul Frantei la Orange un imens amfiteatru roman, printre cele mai impresionante din cate se construisera. Si nu mica le-a fost uimirea atunci cand au descoperit ca in interiorul acestuia a fost ridicata o asezare urbana. La doua sute de ani de la constructia amfiteatrului inaltat pentru gloria imparatului si distractia muritorilor de rand, in vreme de restriste si razboi populatia orasului acum decazut si depopulat, nemaiputand sa asigure infrastructura si alimentarea cu apa, s-a retras in interiorul amfiteatrului pe care l-a transformat intr-o asezare locuita, inghesuita si inestetica, saraca si chinuita dar viabila.

Se intampla deci dintotdeauna si oriunde. Componenta etnica si sociala a urbei transforma radical infatisarea sa. La Orange, Paris sau Timisoara, “Intre vii” sau pe Bulevardul C.D.Loga. Ramane de vazut care va fi viitorul amfiteatru.

La initiativa arhitectului Ioan Andreescu, mergem sa vizitam o zona de la periferia Parisului, un experiment social si urbanistic initiat acum vreo zece ani si care este astazi un model pentru multe dintre metropolele de pe aiurea.

Coboram din metrou la statia Stalingrad si urcam in aceasta zi mohorata si intro zona la fel de mohorata locuita cu precadere de emigranti. Candva in aceasta zona se depozitau deseurile orasului iar pisicile si cainii vagabonzi misunau printre cimitire. In anii ’60 zona se asaneaza si aici se construieste un cartier social care avea sa fie locuit cu precadere de arabi magrebieni si vietnamezi. Locuintele sunt moderne iar oamenii incearca sa isi croiasca un nou viitor, dar saracia si lipsa de educatie raman definitorii pentru zona. Criminalitatea este cea mai ridicata din Paris si printre cele mai ridicate din lume. Trebuia facut ceva.

Edilii hotarasc ca este momentul pentru o noua abordare.

In mijlocul cartierului se afla un triaj de cale ferata inconjurat de depozite, hale abandonate si garaje. Politia sustinea ca acesta este locul in care vagabonzii si infractorii isi disputa teritoriile si vietile.

Sunt chemate buldozerele si excavatoarele. Se demoleaza totul, apoi se construieste un parc. Da, un parc. Sunt plantati pomi rari, pietrisul se intinde pe terase care vor sa imite dunele Saharei si sa aminteasca localnicilor despre locurile de bastina. Sunt instalate locuri de joaca pentru copii, terenuri de sport, alei si pasarele suspendate si banci, nenumarate banci. O comunitate locala va trebui creata, vecinii nu se vor mai teme unii de altii cand spatiile largi vor inlocui hrubele industriale. Oamenii trebuie sa vina in parc pentru odihna iar copii trebuie sa se joace impreuna. Nisipul de sub picioarele lor si mirosul florilor sau rasul zgomotos al copiilor de pe tobogane le vor amintii de linistea copilariei indepartate. Mai mult decat atat, edilii cei nebuni transforma cladirea de la numarul 104 candva garajul Societatii Metropolitate de Dricuri in atelier de… creatie artistica. Sunt adusi artisti care vor picta, sculpta sau modela. Localnicii vor putea sa priveasca, atinga, chiar sa distruga operele create.

Oare va iesii… oare se vor putea inlocui bastoanele si catusele cu nisip, flori si tobogane?

Si a iesit, din plin chiar. Infractionalitatea se micsoreaza de trei ori in 12 luni.

Si iata asa Parisul se incapataneaza sa ramana un model pentru lumea civilizata, iar eu cred ca parizienii contribuie din plin la asta, pana la ultimul si asta chiar daca e sosit din nisipurile Saharei pentru ca tot parizian ramane.

Nu bat vreun apropos sa stiti. Si ”apropos” e un cuvant nascut la Paris din cate stiu…

Acest articol despre Paris a fost publicat si pe TravelPod.

Si poate pentru a accentua acest brand si civilizatia care se afla in spatele lui, elvetienii il folosesc peste tot. El apare pe etichetele dulciurilor Nestle, pe ambalajul ceasurilor elvetiene, dar mai mult decat atat steagul se afla afisat cu ostentatie sau mandrie la ferestra casei oricarui elvetian de pe oriune s-ar afla el.

Omniprezenta lui nu este doar legendara ci si o realitate cu care m-am confruntat pe cand vizitam zilele trecute Zurichul. Am fost surprins sa vad acelasi steag al Elvetiei pe sute, si repet pentru a fi sigur ca ati inteles, pe sute de imobile. El apare aici la intrarea in magazinele de delicatese sau pe frontonul bancilor, apare la bordul barcutelor ce roiesc pe lac ori pe acoperisurile caselor de pe mal. Pur si simplu apare peste tot. Vei obosi incercand a truca o fotografie a Zurichului sau Bernei datorita numarului imens de steaguri elvetiene infatisate in ea.

Intamplarea a facut sa ajung intr-un cartier rezidential de la marginea Zurichului, o zona cocheta de case, in principal cu parter si mansarda, cu o infrastructura desavarsita si arhitectura axata pe eficienta si confort. O mare de steaguri se ridica deasupra acelui cartier. Fiecare casa, dar fiecare dintre ele avea un stalp port-drapel cu steagul cruciat in varf. Efectul era formidabil si cred ca astfel de locuri ar trebui colindate de “strategii” experti atoatestiuto ri in branduri nationale sau locale.

Plimbandu-ma printre imobile observ la un moment dat in varful unui stalp steagul Turciei, semiluna instelata alba pe fundalul rosu, apoi imediat deasupra omniprezentul steag elvetian. Mai jos pe strada steagul sarb flutura pe un port-drapel imediat sub cel al Elvetiei. O zona cu emigranti gandesc si observ intr-adevar ca in acea parte a cartierului suficiente case poarta deasupra lor steaguri ale natiunilor datatoare de emigranti fluturand alaturi de cel al Elvetiei. Oare Elvetia e batuta la ea acasa prin propriile arme si steagul sau incepe sa fie inlocuit cu drapele ce reprezinta natiuni ale caror vajnici reprezentanti traiesc si muncesc pe aceste meleaguri? Nu cred. Steagul Elvetiei este prezent de fiecare data, deasupra sau alaturi, casele pastreaza aceasi arhitectura iar strazile se continua in aceeasi forma geometrica uneori agasant de geometrica. Civilizatia natiunii mama si “brandul sau de tara” este in continuare omniprezent. Emigrantii au invatat de la elvetieni sa fie mandrii de civilizatia care i-a creat si au mai invatat sa isi aminteasca de ea. Asa functioneaza “brandul de tara” doar asa, cu educare si civilizatie nu cu “strategie” pe bani grei.

Iar legatura cu imobiliarele… nu stiu daca e vorba de constructiile impodobite cu steagurile alb-rosu sau poate civilizatia puternica care sta in spatele zidurilor uneori agasant de geometrice. Ori poate doar am vrut sa va povestesc despre Zurich.

Acest articol despre Zurich a fost postat si pe TravelPod.

Rectific, noi spunem despre noi, mai ales atunci cand vrem sa scoatem in evidenta tarele complexei noastre societati, noi deci, spunem ca suntem balcanici si fanarioti. Suntem fanarioti in dezvoltarea urbana, in organizarea infrastructurii, in obiceiurile constructorilor si in tot ce e legat de civilizatia imobiliara sau ori de care ar fi ea. In toate astea, suntem fanarioti.

Si de unde ne vine acest apelativ. Daca tin eu bine minte ceva istorie are legatura cu domniile fanariote, cu acea epoca a istoriei noastre in care partea de tara de la sud si est de Carpati a fost dominata politic si economic de nobilimea greaca originara din carterul grec al Istambului numit Fanar. Celebrul cartier al grecilor din Istanbul, cu strazi intortocheate, dar bine pavate, care adesea se impletesc intr-un urcus abrupt, este cunoscut in istoria noastra, datorita abilitatii familiilor: Mavrocordat, Ipsilanti, Moruzi, Caragea, Sutu, Mavrogheni, Hangerli, Rosetti, Callimachi, Racovita şi Ghica de a obtine functii sau tronul Tarilor Romane. Aceste 11 familii fanariote au “administrat pentru Inalta Poarta” incepand din 1711 Moldova si din 1715 Tara Romaneasca. Si au facut-o peste 100 de ani. Am invatat ca de aici, de la acesti oameni si din acea epoca ni se trag toate relele care ne guverneaza civilizatia prezentului.

Apropos, ati fost in Fanar? Poate macar la vreun meci de cupa Steaua-Fenerbahce. Dar pe strazile din Fanar ati fost vreodata? Eu am fost acolo. Si mi-a placut, ar fi sincer sa va spun.

Cartierul istoric este unul din cele mai frumoase din cele ce am vazut. Zona are o pozitie pitoreasca pe malul european al orasului si este strajuit de golful Cornul de Aur. Monumentele istorice ale locului cum ar fi cladirea Patriarhiei Grecesti sau Biserica Ortodoxa Bulgara sunt bine intretinute. Strazile sunt curate si bine luminate. Oamenii mi s-au parut primitori.

Dealungul timpului, dezvoltarea urbanistica a Fenerului a fost restrictionata de dealuri si de zidurile bizantine ce dateaza din secolul al V-lea. Partial vizibile, acestea se intind de la Marea Marmara la Cornul de Aur si inconjoara dinspre apa cartierul. Desi ridicate de imparatul Theodosius al II-lea intre anii 412 şi 450, in zona Cornului de Aur, o importanta parte din ruinele turnurilor si din ziduri a fost demolata intre anii 1984 si 1987 pentru fluidizarea traficului si crearea unor spatii verzi de-a lungul tarmului.

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, influentele familii grecesti care isi aveau resedintele în jurul Patriarhiei incep sa paraseasca Fenerul, mutandu-se la Tarabya, Kurucesme sau Arnavutkoy, pe malul Bosforului. Datorita functionarilor si mestesugarilor care au ramas, cartierul si-a pastrat identitatea greaca, dar numarul familiilor musulmane era in continua crestere. Incendiul din 1870 si cutremurul din 1894 au permis o puternica industrializare a zonei si o indesire a spatiului construit.

Mie mi-a placut Fanarul. Si sincer va spun ca nu seamana nici cu Craiova si nici macar cu Bucurestiul istoric. Cum spuneam, strazile sunt curate, cladirile renovate iar oamenii primitori.

Si atunci de unde apelativul de fanariot? Poate ca incercam sa ne ascundem, din nou, trasaturile particulare ale civilizatiei noastre. Nu ar fi mai bine, poate, sa incercam sa indreptam aceste particularitati. Poate ar fi mai bine sa curatim strazile si sa renovam cladirile si sa ne primim cum se cuvine oaspetii. Poate…

Am mai scris despre “balcanism” si in Legea lui Lavoisier.

Acest articol despre Istambul a fost postat si pe TravelPod.