Am fost pe Semenic, in Caras-Severin pe lacul Trei Ape. O zona superba cu munti, paduri inca nedefrisate si ape, zic unii pline de pesti. Relaxare si soare, numai bine sa iti petreci un week-end dupa o saptamana obositoare.

Ajungem dupa-amiaza pe la 3 si dam o raita pe malul lacului. Multi pescari si ceva turisti si se pare ca cele mai bune locuri de pescuit au fost luate. E o chestie si cu locurile astea de pescuit, unele sunt mai bune decat altele. In fine… pentru cunoscatori.

Ajungem in cele din urma intr-un golf cu padurea pana in buza apei, iar prietenul meu incepe ritualul stravechi al pescarului patimas. Privim lacul, il simtim, cercetam imprejurimile, comentam putin despre pescarul din dreapta si putin despre cel din stanga, atat cat sa nu ii deochem, despachetam undita, daca se poate Shimano, montam, aranjam, montam din nou.

Eu, mai modest, imi pregatesc un scaun pliant si deschid o bere.

Numai bine ce ne asezam la locurile noastre, iar eu ma gandesc ca s-ar putea sa ma plictisesc, cand de partea cealalta a lacului, deci cam la 400 de metrii, un grup de tineri tin sa ne aminteasca ca ne aflam in week-end si trebuie sa ne distram. Din boxe puternice ne canta “Vama veche”. Prietenul meu, incepe sa maraie:
- Cu astia nu facem treaba. Pestii se sperie si fug in larg.
ofteaza si continua:
- Nu imi place asa, noua ne trebuie liniste. Nu mai poti sa faci nimic de ei.

Pe mine nu ma deranjeaza muzica, dar ma gandesc ca pentru pesti conteaza. Ma mai gandesc ca prietenul meu a parcurs 200 de km, a carat un intreg arsenal de pescuit si destule doze de bere pentru a gasi liniste. Si e nasol…

Deodata, niste zgomote, mai degraba zbieraturi se aud din spatele nostru.

Un copil, probabil pana in zece ani, coboara hotarat panta impadurita, de la sosea pana la buza lacului.
- E pamantul meu… pleaca de aici.
cu repetare,
- E pamantul meu… pleaca de aici.
Un copil, mai exact o fetita, tipa cu obraznicie ca din gura de sarpe, in timp ce unul din noi e blocat cu undita in mana, celalalt cu doza de bere.

In urma, un barbat, coboara spre noi la fel de hotarat.
- Buna ziua, nu va suparati, dar va rog sa plecati de aici pentru ca aici e terenul meu. Nu aveti voie sa pescuiti. E teren privat.

Deci eram pe malul unui lac, in mijlocul padurii, pescuiam, daca nu va amintiti.

Aici sar peste o etapa, refuz sa imi amintesc diverse senzatii, cuvinte si gesturi. Vreau doar sa spun ca atunci am fost alungati, pentru ca asta e cuvantul, de pe malul lacului Trei Ape, despre care stiam ca face parte din domeniu public, despre care speram ca nu va fi imbacsit cu case de vacante construite haotic, pontoane care nu respecta normele de protectie de vre-un fel si civilizatia de tip romanesc care nu vrea sa convietuiasca in armonie cu natura.

Ma intreb doar daca am fi fost la pescuit undeva pe malul unui lac din Japonia, cum ar fi aratat postul meu? Probabil ca am fi prins si ceva peste.

Despre lumea verde de langa noi sau de departe cititi si Ireal.

Acest articol despre Garana si Caras-Severin a fost postat si pe TravelPod.

Nimeresc in cvartalul delimitat de strazile Pomiculturii, Ion Roata si Albinelor, zona pe care nu am batut-o de mult. Strazile bune, bine asfaltate si culmea, fara gropi. Copacii ornamentali de o parte si alta ascund razele soarelui de dimineata si improspateaza aerul. Multa verdeata, foarte multa verdeata. Casele, unele construite acum 50 de ani, inmarmurite parca din alta epoca, cu ferestre din lemn prelucrat manual si garduri de tabla ruginita, alte nou -noute, cu grija de a pastra si creste in continuare arborii din strada si curte, muscate rosii inflorite in ferestre, magnolii albe, albine… da, chiar si albine. Totul pare ireal, daca nu as fi copilarit in orasul acesta as spune ca cineva vrea sa imi joace o festa. Si parca timpul a stat in loc, parca in acel cvartal delimtat de strazile Pomiculturii, Ion Roata si Albinelor ma aflu inca in coplilaria mea. Nu aud zgomot de masini, nu simt miros de gratare, pasarile canta iar albinele… da, albinele zumzaie.

Micsorez pasul, trag aer in piept, imi ciulesc urechile, imi pierd privirile printre arbori si flori… nu pentru multa vreme. La un moment dat ochii mi se opresc pe un panou inscriptionat “Haine pentru grasi”, soarele ma loveste brusc pe frunte, dau sa ma impiedic intr-o groapa din trotuar, am ajuns pe Ialomitei si un suvoi nesfarsit de autocamioane pompeaza fum inecacios cu miros de benzina. In fata mea o cladire intesata de sedii de firme si plina de panouri publicitare: “Fabricam cosuri de fum” sau “Hrana concentrata pentru gaini si cocosi – pui de o zi”. Vis-a-vis o constructie pe jumatate demolata, cu gramezi de moloz raspandite in jur. Din nou orasul Timisoara.

Imi amintesc ca trebuie sa ajung la un client… pacat, a fost frumos.

Va recomand cu caldura sa cititi si Suprareal.