Capodopera a vremurilor sale, minunat, revolutionar, ciudat, curios si sinistru, unul dintre cele mai bune filme facute vreodata, Metropolis este un oras-gigant al viitorului macinat de tensiunile dintre clase sociale, lideri imbogatiti, cinici si desprinsi de realitate pe de o parte, muncitori inrobiti in saracie si dezumanizati de cealalta. In timp ce muncitorii traiesc in subteran impreuna cu masinariile care dau viata orasului sclipitor de deasupra locuit in exclusivitate de “conducatori”, genii nebune se pun in slujba liderilor vremii iar mii de ochi spioneaza orizonturile intunecate de praful industiei atotcuprinzatoare.

Alegorie a dezumanizarii intr-o societate superindustrializata.

Va suna cunoscut cumva? Va simtiti altfel, dar cu adevarat altfel dupa 100 de ani? Mai ganditi-va putin… Traficul din Metropolis cu Mecedes-Benz-urile din epoca, aerisit si supraetajat este un vis frumos astazi in timp ce oamenii “muncii” nu traiesc sub pamant ci in cutii de chibrituri la periferie.

Intr-un interviu din anii ’60, Lang, refugiat de 20 de ani in SUA, raspunde usor plictisit la o intrebare despre Metropolis astfel: “De ce va intereseaza atat de mult un film care nu mai exista?”

Nu mai exista, a devenit realitate, iar noi traim in fiecare zi acest film… Metropolis.

Acest post despre Berlinul interbelic a fost postat si pe TravelPod.

Nimeresc in cvartalul delimitat de strazile Pomiculturii, Ion Roata si Albinelor, zona pe care nu am batut-o de mult. Strazile bune, bine asfaltate si culmea, fara gropi. Copacii ornamentali de o parte si alta ascund razele soarelui de dimineata si improspateaza aerul. Multa verdeata, foarte multa verdeata. Casele, unele construite acum 50 de ani, inmarmurite parca din alta epoca, cu ferestre din lemn prelucrat manual si garduri de tabla ruginita, alte nou -noute, cu grija de a pastra si creste in continuare arborii din strada si curte, muscate rosii inflorite in ferestre, magnolii albe, albine… da, chiar si albine. Totul pare ireal, daca nu as fi copilarit in orasul acesta as spune ca cineva vrea sa imi joace o festa. Si parca timpul a stat in loc, parca in acel cvartal delimtat de strazile Pomiculturii, Ion Roata si Albinelor ma aflu inca in coplilaria mea. Nu aud zgomot de masini, nu simt miros de gratare, pasarile canta iar albinele… da, albinele zumzaie.

Micsorez pasul, trag aer in piept, imi ciulesc urechile, imi pierd privirile printre arbori si flori… nu pentru multa vreme. La un moment dat ochii mi se opresc pe un panou inscriptionat “Haine pentru grasi”, soarele ma loveste brusc pe frunte, dau sa ma impiedic intr-o groapa din trotuar, am ajuns pe Ialomitei si un suvoi nesfarsit de autocamioane pompeaza fum inecacios cu miros de benzina. In fata mea o cladire intesata de sedii de firme si plina de panouri publicitare: “Fabricam cosuri de fum” sau “Hrana concentrata pentru gaini si cocosi – pui de o zi”. Vis-a-vis o constructie pe jumatate demolata, cu gramezi de moloz raspandite in jur. Din nou orasul Timisoara.

Imi amintesc ca trebuie sa ajung la un client… pacat, a fost frumos.

Va recomand cu caldura sa cititi si Suprareal.

Chintesenta de societate romaneasca pe latura incapacitatii de a se dezvolta, Bucurestii reprezinta, ca si pana acum, un amestec de planuri partiale si incoerente si de staruinta administrativa in directiile cel mai putin potrivite. Impresia de incompatibil intre “proiectul ideal” si intelegerea umana se adanceste de la o zi la alta. Fiind un organism viu cu tendinta definita, orasul se straduieste sa evolueze in chip organic fara a reusi, caci in materie de administratie si, prin urmare, de decizie, aceste nazuinte raman impermeabile si se dispretuiesc chiar si atunci cand se intrevad sau se banuiesc. Din aceste despartiri brutale, intre “natura istorica” si “interes uman de context” rezulta criza uimitor de profunda pe care o traieste aceasta colectivitate aflata in deriva.
Inventarul de program negativ, de lacuna si de deficienta este impresionant, constituind, de fapt, o lista astronomica de situatii ramase nerezolvate. “Sindromul de oras suprasolicitat” se mentine si se agraveaza aproape cu fiecare zi, aceasta fiind nu o chestiune “de trafic”, cum se considera de obicei, dar gresit, ci un ansamblu de elemente foarte diverse, toate in stare hipertrofica, reclamand nu o corectie urbana – astazi cu neputinta de intreprins -, ci un concept nou si o altfel de viziune decat sunt capabile autoritatile de pana acum. Orasul isi cauta inca un “centru-sanctuar” si aceasta lipsa a unui “City”, ce se putea afla, in anii “30, acolo unde se stabilisera Banca Nationala si Bursa, astazi nu se mai poate imagina. Ipoteza ca Piata Victoriei va putea deveni, in curand, acest spatiu emblematic este credibila, dar aproape inaplicabila, caci aceasta ar presupune o altfel de concentratie intre “resedinta” si “spatiu institutional” decat s-a croit odata cu restructurarea de acum 20 de ani.
Lipseste, pana la urma, strategia realista de dezvoltare inlocuita de actiune in minor si vernacular, fara o imagine clara din altitudinea ansamblului si din viitor. Ceea ce pare ca dezvolta (sub forma unor cartiere “de lux a la roumaine” pentru bogatasi) nu vor constitui decat petice colorate intr-o textura nepotrivita. Apoi, proiectele faraonice inutile, precum sunt ideile de pasaje “supraterane”, care introduc forme futuriste, americane si japoneze, intr-un oras a carui tinuta ce diferentiaza este data de case marunte si de vile de burghezie. Aceasta confirma impresia ca nu intamplator niciunul dintre “cartierele clasice” nu a fost declarat “rezervatie urbana” si s-au putut sfarama nu doar traditia de locuire si de mod de viata, ci si valori ce puteau deveni, daca se valorificau cu inteli-genta, brand turistic. Dar, din pacate, masacrul urbanistic continua si ia amploare de la un an la altul. Dupa ce, in doar cativa ani, Parcul Jianu (cunoscut mai mult drept “cartierul Primaverii”) a devenit dintr-un splendid concept orasenesc autohton un spatiu heteroclit, de locuinte, sedii de banci si de companii, restaurante si “blocuri de lux” absolut dizgratioase, a venit si randul Pietei Aviatorilor sa suporte povara unui bloc monstruos de birouri care in niciun oras civilizat de pe glob nu ar fi aparut cu atata violenta sfidatoare.
Fenomenul continua sub forma unor “proiecte” salutate in mod triumfalist de autoritatile ce adancesc procesul de desfigurare a unui oras ce da adeseori sentimentul ca este abandonat. Unele sunt in sine extravagante, caci intr-un Bucuresti care, prin risc seismic, este fara indoiala “marele bolnav al Europei”, ar urma sa se ridice blocuri cu apartamente de lux avand de la 24 la 50 de etaje, valorificand, intr-un plan subtire, “terenul viran” ce va deveni, astfel, Proiectul Esplanada.
Sunt formule inadecvate si partiale, ce rup cu totul echilibrul extrem de fragil al unui oras care avea nevoie de proiect clar, in folos public, si nu de “creatii de laborator ocult”, ce nu aduc folos decat unui numar definit de participanti la “investitie”. Principiul este, in materie de Bucuresti, gresit si totusi implacabil. In loc sa se dezvolte armonios, organic si echilibrat, orasul este supus unui “joc de biliard” periculos, ce nu rezolva nimic, dar complica si mai mult starea lui in viitor. Astfel incat imprejurarea ca nu avem nicio “strategie de brand turistic” si nu intelegem ca poti sa castigi bani din proiect inteligent, abandonul “Centrului Istoric”, acoperit de praful nesfarsitelor dosare si al masinii de tocat fonduri pentru interminabile proiecte, decaderea satului Pipera si ascensiunea satului Baneasa (fenomen doar amanat, insa adus acum in faza de acceleratie cu participarea banului public) nici macar nu mai sunt exceptii, ci regula.
Apogeul acestui mecanism straniu care nu doar ca “lucreaza” pentru o categorie restransa, ca in statele sud-americane, dar creeaza si iluzie, si “legenda imobiliara” il constituie asa-numita “zona metropolitana Bucuresti”, ce va modifica radical nu realitatea, ci perceptia asupra pietei imobiliare pe o suprafata cu raza fenomenal de larga.

poate din cauza ca omul are dreptate sau poate pentru ca e cel mai virulent critic al imobiliarismului de Bucuresti care imi displace atat de mult.

l-am mai citat pe Arthur Silvestri si in Despre Mall priveste din urma cu manie

Acest articol despre Bucuresti a fost postat si pe TravelPod.