Trecand peste aceste “iesiri” perturbatoare, pe care le regasim mai mult in august, “luna de miere” a celor care isi castiga existenta pe alte meleaguri, sa ne indreptam atentia asupra unor aspecte mai apropiate de tema acestui blog: palatele tiganesti. Rromii sunt acuzati ca strica aspectul orasului prin aceste edificii opulente, despre care s-a discutat si se discuta in continuare mult.

Pana aici povestea e catalogata, se stie problema, se stiu vinovatii, se cauta solutii. Apropo… de cand ma stiu se cauta solutii.

Am totusi o nelamurire in legatura cu vinovatii acestia. Zilele trecute am citit cate putin despre istoria Timisoarei, mai exact despre Palatul Löffler, cel mai frumos edificiu de pe partea Surogat a Pietei Victoriei. Cladirea a fost construita in 1912-1913. Interesante sunt urmatoarele “detalii”, care scot in evidenta cum se proceda in acea perioada:

“Condiţiile puse de primărie nu erau deloc simple: proprietarul se obliga să ridice întreaga construcţie (ale cărei planuri erau avizate de arhitectul-şef al oraşului) în răstimpul unui an de zile cu întreg frontul principal terminat (o remarcă: planurile detaliate ale faţadei trebuiau şi ele prezentate şi avizate). Cerinţa Primăriei urma întocmai Planul Urbanistic General care prevedea construcţia unor clădiri mari, în stilul modern al anilor 1900. Spatele clădirii – terenul rămas liber – trebuia obligatoriu construit sau îngrădit cu un gard frumos.”

Am extras fragmentul de interes, pentru mai multe detalii, va invit sa cititi articolul in intregime aici.

Observand cladirile construite in acea perioada, adevarate bijuterii care ne incanta atat pe noi locuitorii orasului, cat si turistii din diferite colturi ale lumii, putem constata ca aceste conditii erau intradevar aplicate.

Acum, poate imi scapa mie ceva, dar din cate stiu, in continuare exista un arhitect-sef al orasului si in continuare exista un Plan Urbanistic General.

Si atunci, nelamurirea mea este: DE CE exista aceste palate grotesti, cunoscute sub numele generic de palate tiganesti? Si de ce atentia nu este indreptata in directia potrivita?

Chintesenta de societate romaneasca pe latura incapacitatii de a se dezvolta, Bucurestii reprezinta, ca si pana acum, un amestec de planuri partiale si incoerente si de staruinta administrativa in directiile cel mai putin potrivite. Impresia de incompatibil intre “proiectul ideal” si intelegerea umana se adanceste de la o zi la alta. Fiind un organism viu cu tendinta definita, orasul se straduieste sa evolueze in chip organic fara a reusi, caci in materie de administratie si, prin urmare, de decizie, aceste nazuinte raman impermeabile si se dispretuiesc chiar si atunci cand se intrevad sau se banuiesc. Din aceste despartiri brutale, intre “natura istorica” si “interes uman de context” rezulta criza uimitor de profunda pe care o traieste aceasta colectivitate aflata in deriva.
Inventarul de program negativ, de lacuna si de deficienta este impresionant, constituind, de fapt, o lista astronomica de situatii ramase nerezolvate. “Sindromul de oras suprasolicitat” se mentine si se agraveaza aproape cu fiecare zi, aceasta fiind nu o chestiune “de trafic”, cum se considera de obicei, dar gresit, ci un ansamblu de elemente foarte diverse, toate in stare hipertrofica, reclamand nu o corectie urbana – astazi cu neputinta de intreprins -, ci un concept nou si o altfel de viziune decat sunt capabile autoritatile de pana acum. Orasul isi cauta inca un “centru-sanctuar” si aceasta lipsa a unui “City”, ce se putea afla, in anii “30, acolo unde se stabilisera Banca Nationala si Bursa, astazi nu se mai poate imagina. Ipoteza ca Piata Victoriei va putea deveni, in curand, acest spatiu emblematic este credibila, dar aproape inaplicabila, caci aceasta ar presupune o altfel de concentratie intre “resedinta” si “spatiu institutional” decat s-a croit odata cu restructurarea de acum 20 de ani.
Lipseste, pana la urma, strategia realista de dezvoltare inlocuita de actiune in minor si vernacular, fara o imagine clara din altitudinea ansamblului si din viitor. Ceea ce pare ca dezvolta (sub forma unor cartiere “de lux a la roumaine” pentru bogatasi) nu vor constitui decat petice colorate intr-o textura nepotrivita. Apoi, proiectele faraonice inutile, precum sunt ideile de pasaje “supraterane”, care introduc forme futuriste, americane si japoneze, intr-un oras a carui tinuta ce diferentiaza este data de case marunte si de vile de burghezie. Aceasta confirma impresia ca nu intamplator niciunul dintre “cartierele clasice” nu a fost declarat “rezervatie urbana” si s-au putut sfarama nu doar traditia de locuire si de mod de viata, ci si valori ce puteau deveni, daca se valorificau cu inteli-genta, brand turistic. Dar, din pacate, masacrul urbanistic continua si ia amploare de la un an la altul. Dupa ce, in doar cativa ani, Parcul Jianu (cunoscut mai mult drept “cartierul Primaverii”) a devenit dintr-un splendid concept orasenesc autohton un spatiu heteroclit, de locuinte, sedii de banci si de companii, restaurante si “blocuri de lux” absolut dizgratioase, a venit si randul Pietei Aviatorilor sa suporte povara unui bloc monstruos de birouri care in niciun oras civilizat de pe glob nu ar fi aparut cu atata violenta sfidatoare.
Fenomenul continua sub forma unor “proiecte” salutate in mod triumfalist de autoritatile ce adancesc procesul de desfigurare a unui oras ce da adeseori sentimentul ca este abandonat. Unele sunt in sine extravagante, caci intr-un Bucuresti care, prin risc seismic, este fara indoiala “marele bolnav al Europei”, ar urma sa se ridice blocuri cu apartamente de lux avand de la 24 la 50 de etaje, valorificand, intr-un plan subtire, “terenul viran” ce va deveni, astfel, Proiectul Esplanada.
Sunt formule inadecvate si partiale, ce rup cu totul echilibrul extrem de fragil al unui oras care avea nevoie de proiect clar, in folos public, si nu de “creatii de laborator ocult”, ce nu aduc folos decat unui numar definit de participanti la “investitie”. Principiul este, in materie de Bucuresti, gresit si totusi implacabil. In loc sa se dezvolte armonios, organic si echilibrat, orasul este supus unui “joc de biliard” periculos, ce nu rezolva nimic, dar complica si mai mult starea lui in viitor. Astfel incat imprejurarea ca nu avem nicio “strategie de brand turistic” si nu intelegem ca poti sa castigi bani din proiect inteligent, abandonul “Centrului Istoric”, acoperit de praful nesfarsitelor dosare si al masinii de tocat fonduri pentru interminabile proiecte, decaderea satului Pipera si ascensiunea satului Baneasa (fenomen doar amanat, insa adus acum in faza de acceleratie cu participarea banului public) nici macar nu mai sunt exceptii, ci regula.
Apogeul acestui mecanism straniu care nu doar ca “lucreaza” pentru o categorie restransa, ca in statele sud-americane, dar creeaza si iluzie, si “legenda imobiliara” il constituie asa-numita “zona metropolitana Bucuresti”, ce va modifica radical nu realitatea, ci perceptia asupra pietei imobiliare pe o suprafata cu raza fenomenal de larga.

poate din cauza ca omul are dreptate sau poate pentru ca e cel mai virulent critic al imobiliarismului de Bucuresti care imi displace atat de mult.

l-am mai citat pe Arthur Silvestri si in Despre Mall priveste din urma cu manie

Acest articol despre Bucuresti a fost postat si pe TravelPod.