Hmm, ceva nou intr-adevar.

Mafia vest-africana este cunoscuta in Europa si America de Nord de mai bine de 20 de ani. In Nigeria bunoara gruparile infractionare castiga miliarde de dolari din escrocherii financiar-bancare. Aceasta tara cu o populatie de peste 150 de milioane de locuitori vorbitori de limba engleza in mare majoritate, gazduieste grupari numeroase de infractori extrem de iscusiti si versatili in astfel de operatiuni ilegale.

Alerta lansata de MagazinulDeCase trebuie luata cu seriozitate in seama. Eu insami am primit dealungul timpului mai multe mailuri in care mi se ofereau intr-un fel sau altul participarea la o operatiune financiar-bancara din care ar fi trebuit sa castig milioane de dolari. Si probabil ca multora dintre voi vi s-a intamplat la fel. Stupid mi-am zis si nu am trecut mai jos de randul al doilea. De multa vreme nu le mai deschid macar.

Dar, atentie!

Daca va intereseaza modul de operare cititi aici… Pentru a vedea cum arata un astfel de mail primit din Africa deschide aici.

Daca decolezi din Timisoara, de deasupra se vede un mozaic incantator, din petice colorate. De la nivelul solului, tu, cel prins intre betoane vezi jungla urbana in care noul coexista cu vechiul, modestia cu opulenta, iar neglijenta face casa buna cu lipsa de gust.

Nu stiu daca vreodata in istoria orasului locuitorii vor fi fost obligati sa respecte un plan urbanistic, dar cu siguranta m-as bucura sa fie acum. Regulile bunului simt nu mai sunt de ajuns. Cladiri frumoase, cu povesti si farmec sunt eclipsate agresiv de monstri imobiliari nascuti din lacomie.

De ce nu ne intereseaza sa urmam o linie estetica, precum cea impusa de arhitectura veche a orasului, sau chiar una noua, dar cel putin coerenta si facuta cu cap? In avalansa de constructii din prefabricate, spoite cu o mana de lavabila, printre vile, blocuri si cartiere rezidentiale dadaiste, estetica pribegeste umila, ca o doamna scapatata.

In vremuri de criza ne mai gandim la estetica orasului? In lipsa unui plan coerent, pe fondul unei dezorientari nationale, mai conteaza unitatea stilului urban? DA. Haideti sa constientizam ca acestea nu sunt simple mofturi.

Mediul in care traim ne influenteaza in straturi profunde ale fiintei, iar daca suntem neglijenti, consecintele se pot rasfrange cam in toate aspectele vietii noastre. Va aduc si argumente studiate de psihologia environmentala – acea ramura a psihologiei care se apleaca asupra relatiei dintre individ si mediul sau.

Locurile si obiectele din jurul nostru devin o parte din perceptia generala despre noi insine – asta ar trebui sa ne dea de gandit. Ceea ce ne inconjoara, ce vedem si evaluam zi de zi participa la constructia identitatii personale in patru dimensiuni diferite (care se reflecta si in comportamentele noastre): stima de sine, increderea in fortele proprii, sentimentul continuitatii si distinctivitatea (studiu din 1996, facut pe londonezi, de Twigger-Ross si Uzzell). Sa nu ne miram deci de jena noastra generalizata in fata strainilor.

Aceasta legatura intre mediu si persoana se poate observa in special cand e vorba de un loc de care suntem legati emotional: urmariti diferentele intre cei care spun “locuiesc in Timisoara” si cei care spun “sunt timisorean”.

De ce unele elemente urbane sunt mai bine intiparite in memoria noastra decat altele? Desi pretindem ca suntem fiinte rationale, de foarte multe ori gandim… emotional. Pana si in definirea realitatii exterioare, concrete, palpabile – folosim elemente de constructie cu semnificatie afectiva.

Atat pentru localnici cat si pentru turisti, locurile si cladirile tind sa ramana in memorie datorita semnificatiei pe care i-o asociaza. De exemplu, balconul Julietei din Verona este un punct de referinta al oraselului datorita binecunoscutei povesti de dragoste. Exista si in Timisoara astfel de echivalente, care ascund istorii incantatoare, de exemplu o cladire din Piata Libertatii, unde locuia prima iubire a lui Beethoven. Dar, printre blocurile gri si vilele roz-portocaliu, cine le mai vedea pe acestea?

Hartile mentale pe care ni le cream altereaza imaginea obiectiva a mediului. Astfel ajungem sa vizualizam o harta personala a orasului, subliniind anumite puncte importante, de care se leaga o poveste, o istorie afectiva, o semnificatie anume.

Exista riscul ca ceea ce iese din comun, din normalitate, dintr-o anumita linie, sa fie catalogat drept reprezentativ pentru locul acela. Psihologii vorbesc de efectul Gaudi pentru a ilustra acest tip de gandire. Diferenta locala este ca noi nu putem prezenta constructii impresionante prin valoare artistica, ci doar uimitoare prin atipicitate si nota de kitsch.

Fata unui oras este cartea sa de vizita si un element definitoriu pentru identitatea locuitorilor sai. De ce permitem sa ia forma sub ochii nostri diverse “accidente” din prefabricate, dezastre incapabile sa spuna o poveste onorabila despre noi?

Nu pot sa nu ma gandesc ca acest tip haotic de a construi azi in Timisoara (si nu numai) va avea efecte pe termen lung asupra psihismului colectiv – asupra a ceea ce suntem si cum suntem vazuti.

Vezi si:

“The face of the city is its information”, de Herman Hakena, Juval Portugali, 2003

———————————————————

Raluca Ionescu a absolvit Psihologia, si-a luat licenta cu o lucrare despre metrosexuali, iar in prezent scrie articole, tine cursuri si workshopuri in care abordeaza obsesia marcii, pornind de la ideea ca „suntem marcati de hainele pe care le imbracam mai mult decat ne dam seama, marcile au patruns puternic in viata noastra si credem in ele fara sa cercetam”.

Surprins. Totul curat, la locul lui. De 30 de ani la locul lui. Trei hoteluri ceausiste. Unul pustiu, al sindicatelor. Unul de negasit. Unul pare populat. Hotel Ialomita. De departe, renovat, aer conditionat, zugravit rosu, albastru, alb. De aproape… populat. Oameni in varsta. Probabil de 30 de ani pe aici.

In fata, parc galben, rosu, verde tarziu, statuie cu fata. In dreapta, parc, foisoare, locuri de joaca pentru copii, camping, alei, acces spre plaja. In spate, Splendid Beach, lacul Amara, nisip, umbrelute, hidrobiciclete, barci, pontoane, chioscuri, foisoare. Totul curat, la locul lui. De 30 de ani la locul lui.

Intru. Receptie, salon mare, salon mic. Mai incolo, restaurant, bar de zi, bar de noapte. Merg mai departe, minimarket, tot ce vrei. Apoi surprins cu sah, rummy, table, domino, puzle. De inchiriat cu 2 lei.

Centrul de tratament e la subsol. Piscina cu apa calda, piscina cu apa rece, namol sapropelic, Pell-Amar, masaj, hidromasaj, sauna, fizioterapie, ajunge.

Urc la etaj. Holuri renovate, lambriuri, huma, vopsea de ulei. Hotel ceausist. Camere aerisite, baile noi. Totul curat, la locul lui. De 30 de ani la locul lui.

Cobor. Mai incolo gradina cinema, 800 de locuri, ingrijit. Pe usa: “Atentie, intrarea persoanelor straine in incinta strict interzisa”, tabla rosie, ruginita. Totul curat, la locul lui. De 30 de ani la locul lui. Asa ca plec.

Si totusi se poate. Chiar si asa.

Acest articol despre Amara, Ialomita a fost postat si pe TravelPod.

Il transmit mai departe. Merita. Si fac asta pentru cei 85% care nu merg la vot desi ar trebui sa o faca. Pentru cele 2 milioane din Spania care nu se mai intorc desii ii asteptam cu totii. Pentru toti cei care platesc cu buna-credinta impozite si nu primesc nimic in schimb. Pentru copii nostrii.

Am folosit în titlu două sintagme: una este titlul celui mai cunoscut manifest al tuturor timpurilor semnat de Emile Zola, iar cel de-al doilea e mult mai recent, şi a creat panică pe vremea lui Iliescu, când un grup de intelectuali ardeleni, în frunte cu Sabin Gherman, declarau tare şi răspicat că s-au săturat de patria mumă! Am să dezvolt putin, chiar dacă nu mă pot compara nici cu Zola şi nici nu-mi iau câmpii să mă retrag la Monaco, unde să-mi trăiesc liniştit viaţa, îngurgitând o rentă viagera de urmaş de la vreun soţ miliardar!

Mă enervează în tara asta mizeria, mucurile de ţigări aruncate pe geam la stop, rahaţii şi lătrăturile câinilor proprietate personala sau vagabonzi, blocurile cu apartamente mici şi înghesuite, cu maşini mai scumpe decât apartamentul parcate în faţa lor. Mă copleşeşte mirosul de ghenă din verile fierbinţi, casele care se învârt după soare, dar care au nişte desfundături de străzi în faţă şi ostentaţia cu care potentaţii îşi plimbă maşinile de sute de mii de euro pe străzile fără noimă, dar cu borduri, ale patriei.

Mă exasperează ca nu avem autostrăzi, drumuri, căi ferate, infrastructură în general, dar suntem plini de lucrări şi pasaje inutile, cu care băieţii deştepţi găuresc bugetul. Îmi plesnesc venele în cap când realizez că ne-au minţit ani şi ani, cu realizări măreţe, pruneţe şi mălăieţe, iar în realitate nimic din indolenţa noastră milenară nu s-a schimbat. Ba mai mult, ne mint în continuare cu zâmbetul pe buze: nu e aşa, domnu’ Berceanu, că faceţi 832 de kilometri de autostradă până în 2012? Hai sictir, că ne insulţi inteligenţa!

Mă scoate din minţi că şi-au făcut un renume din şpaga încasată, că suntem o ţară cu corupţie fără corupţi, dar cu spectacol de circ la DNA, cu o justiţie fără scrupule, dar cu un simţ tactil al dracu’ de dezvoltat. Simt că am un Nagasaki în cap când văd un ghiolban înjurând o femeie, pentru simplu motiv că e la volan, sau când băieţii de băieţi sparg în cluburi cu târâturi siliconate milioanele furate de taţii lor cu ajutorul sistemului ticăloşit! La munca, mă luzărilor, nu la tras pe nas praf cumparat, fireste, din milioanele făcute pe mustaţa lu’ ăl bătrân, ori din pădurile exportate de guzganul rozaliu senior!

Îmi vine să urlu când plătesc impozitele ca boul, pentru a primi în schimb spitale infecte, unde în 2009 încă se face hepatită de la transfuzii sangvine şi în care-ţi plăteşti şi simpla aspirină. Tot pentru impozite plătite suntem răsplătiţi cu un învăţămant în care ministrul garantat de un analfabet notoriu interzice sportul, mişcarea şi teoria evoluţie pe motiv că sunt inutile.

Mă uit cu greaţă la emisiunile politice, cu realizatori ciutaci, libidinoşi şi sceleraţi, care pupă în cur patronii tv şi interesele lor fără pic de demnitate şi moralitate. Mi se face rău când văd preşedinţi plângând la comandă sau şefi de partide “suferind” lângă pensionari, din vârful piramidelor de bani pe care uită să-i pună în declaraţiile de avere! Mă sufoc de indignare când un cioban cu 2 clase şi fără nici cea mai elementară noţiune de bun simt roteşte miliardele şi grohăie grobian în fiecare seară la televizor ce “salvator al saivanului” şi ce “buricul pământului” e el! Marş mă la pârnaie de unde ai ieşit, oligofren ce esti, şi pe celălat tribun trimite-l la balamuc, unde-i e locul!

Mă revolt când văd pipiţe întreţinute, pline de ifose, sugând banii miliardarilor de carton sau piţipoance pe post de “noua clasa politică”. Îmi fierbe sangele în vene când impostura atinge cote maxime. Vreţi un exemplu? Veniţi în Bucureşti să vedeţi cum a reuşit chirurgu’ (care are mai nou gânduri să devină preşedinte) să pună tot oraşul pe butuci, cu concursul celorlalţi primari, la fel de “pricepuţi” ca el!

Mă satur de România imediat ce deschid televizorul şi văd defilând în curul gol ciumace şi naomi, sau cum caută lobotomizatul de ogica rămăşiţele Elodiei. De rostogolorile urduroase ale nichitei pe asfalt, în cautarea unei sinucideri nesigure nu mai spun nimic, că şi aşa face domnu’ Dan banu’ grup de pe urma nefericiţilor care încă-l cred “amărâtul” de serviciu şi patronul “televiziunii poporului”. Şeful televiziunii popoului, mă nagâţ de Caracal, asta eşti!

Îmi provoacă repulsie să văd la ştiri cum Esca îi prezintă pe guţa şi adrian piticul minunat încasând bani fără număr pentru tanguirile jalnice. Bani pe care-i strâng cu sacii, şi pe care nu plătesc nici leţcaie de impozit. Că “impozitele e pentru fraieri”, nu pentru “minoritatea discriminată”, supusa stereotipurilor, şi pe care am exportat-o cu succes în toată Europa, de ne spun ăia Gipsyland, nu România!

Toate acestea mă distrug incet, şi VĂ ACUZ PE VOI, cei care sunteţi la fel de oripilati ca şi mine de ceea ce se întâmplă, cei care gândiţi că maine copilul vostru trebuie să se mute în altă ţară pentru o viaţă normală, VĂ ACUZ că intoarceţi capul şi suportaţi cu stoicism toate porcăriile astea care vă omoară câte un pic în fiecare zi. VĂ ACUZ că vă complaceţi în mlaştina asta, din care ştim sigur că nu avem scăpare! Pentru că vedeţi voi, nimic nu e mai plăcut pentru scârbele descrise mai sus decât nepăsarea şi indiferenţa celor cu bun simţ!

Ce ziceţi? Inventam partidul bunului simţ? Din păcate, mă uit la mine, mă uit la voi şi tare mi-e teamă că nimeni nu o să plătească vreo cotizatie in partidul asta. Trist, dar adevărat. În România asta, eu nu mă mai regăsesc demult, traiesc doar cu speranţa, utopică evident, că vom reusi să facem o ţară paralelă în care lăturile şi ororile care ne distrug să dispară!
Noapte buna, România, oriunde te-ai afla!

Cu adevarat, Noapte buna Romania. Pana maine dimineata. Cand o vom lua de la capat. Sau… poate facem ceva.

Va recomand cu caldura sa cititi si Elogiul nesimtirii .

Am fost pe Semenic, in Caras-Severin pe lacul Trei Ape. O zona superba cu munti, paduri inca nedefrisate si ape, zic unii pline de pesti. Relaxare si soare, numai bine sa iti petreci un week-end dupa o saptamana obositoare.

Ajungem dupa-amiaza pe la 3 si dam o raita pe malul lacului. Multi pescari si ceva turisti si se pare ca cele mai bune locuri de pescuit au fost luate. E o chestie si cu locurile astea de pescuit, unele sunt mai bune decat altele. In fine… pentru cunoscatori.

Ajungem in cele din urma intr-un golf cu padurea pana in buza apei, iar prietenul meu incepe ritualul stravechi al pescarului patimas. Privim lacul, il simtim, cercetam imprejurimile, comentam putin despre pescarul din dreapta si putin despre cel din stanga, atat cat sa nu ii deochem, despachetam undita, daca se poate Shimano, montam, aranjam, montam din nou.

Eu, mai modest, imi pregatesc un scaun pliant si deschid o bere.

Numai bine ce ne asezam la locurile noastre, iar eu ma gandesc ca s-ar putea sa ma plictisesc, cand de partea cealalta a lacului, deci cam la 400 de metrii, un grup de tineri tin sa ne aminteasca ca ne aflam in week-end si trebuie sa ne distram. Din boxe puternice ne canta “Vama veche”. Prietenul meu, incepe sa maraie:
- Cu astia nu facem treaba. Pestii se sperie si fug in larg.
ofteaza si continua:
- Nu imi place asa, noua ne trebuie liniste. Nu mai poti sa faci nimic de ei.

Pe mine nu ma deranjeaza muzica, dar ma gandesc ca pentru pesti conteaza. Ma mai gandesc ca prietenul meu a parcurs 200 de km, a carat un intreg arsenal de pescuit si destule doze de bere pentru a gasi liniste. Si e nasol…

Deodata, niste zgomote, mai degraba zbieraturi se aud din spatele nostru.

Un copil, probabil pana in zece ani, coboara hotarat panta impadurita, de la sosea pana la buza lacului.
- E pamantul meu… pleaca de aici.
cu repetare,
- E pamantul meu… pleaca de aici.
Un copil, mai exact o fetita, tipa cu obraznicie ca din gura de sarpe, in timp ce unul din noi e blocat cu undita in mana, celalalt cu doza de bere.

In urma, un barbat, coboara spre noi la fel de hotarat.
- Buna ziua, nu va suparati, dar va rog sa plecati de aici pentru ca aici e terenul meu. Nu aveti voie sa pescuiti. E teren privat.

Deci eram pe malul unui lac, in mijlocul padurii, pescuiam, daca nu va amintiti.

Aici sar peste o etapa, refuz sa imi amintesc diverse senzatii, cuvinte si gesturi. Vreau doar sa spun ca atunci am fost alungati, pentru ca asta e cuvantul, de pe malul lacului Trei Ape, despre care stiam ca face parte din domeniu public, despre care speram ca nu va fi imbacsit cu case de vacante construite haotic, pontoane care nu respecta normele de protectie de vre-un fel si civilizatia de tip romanesc care nu vrea sa convietuiasca in armonie cu natura.

Ma intreb doar daca am fi fost la pescuit undeva pe malul unui lac din Japonia, cum ar fi aratat postul meu? Probabil ca am fi prins si ceva peste.

Despre lumea verde de langa noi sau de departe cititi si Ireal.

Acest articol despre Garana si Caras-Severin a fost postat si pe TravelPod.

Alterori, nu am ce face si trebuie sa ii reprezint pe altii. Sa spunem ca le sunt agent imobiliar. Unul special, din miile de agenti imobiliari care n-au ales sa fie ca mine. Eu traiesc pentru dictonul ca in afacerile imobiliare nu ne luptam cu flori. Ma imbat in fiecare dimineata in parfumul gloriei mele si aleg sa fiu cinstit. Aleg sa nu am scrupule si sa ma granguresc pe langa ceilalti. Sunt agentul antiglont.Cand ma simt plictisit, sparg seminte. Ma asez linistit la geam si scuip jos. Plictiseala ma determina intotdeauna sa fiu inventiv. Eu am inventat trasul la tinta cu coji de seminte. Eu am adus la moda tratamentul injositor pentru angajatii mei. Am fost primul care s-a gandit sa isi intampine clientii care intra cu o mutra acra. Mi-am stors creierii si am asociat unele legi cu regulamentul intern de la srl-ul meu.Nu am culoare politica pentru ca ma regasesc in orice colt al lumii romanesti. Nu am rasa si nici nationalitate. As putea fi la fel de bine si cetatean strain, aplatizat de societatea romaneasca. Va zambesc ironic de la televizor, din prima pagina a ziarelor, din tribuna unui for de autoritate. Va calific atunci cand mi se pare ca nu ma aude nimeni si refuz sa-mi recunosc vorbele daca le vad scrise undeva. Am atatea idei…Acum imi dau seama ca traiesc de prea multa vreme si m-am plictisit sa va dau reguli de urmat. Cand am spus ca scopul scuza mijloacele, m-am referit la mine. Ar trebui sa imi dati drept de autor pe regula asta.
Traiesc din furia dumneavoastra. Infloresc atunci cand va stric ziua. Am insomnii de placere cand va ganditi la creatiile mele.

Asta a fost o adaptare dupa un clasic in viata.

pentru a vedea de unde se trag toate puteti citi si Pestele imputit la cap

Gheorghe pleaca in America prin anii ’80 pentru ca nu mai suporta traiul chinuit de acasa.

Dupa ’89 Gheorghe care so’ aranjat bine frumos in America il cheama in vizita la el pe Ion, vecinu’ lui din Poplaca. Ion nu pre’ are bani ca pana’n America ii drum lung si costa mult asa ca Gheorghe ii plateste tat drumu’ si autobuzul pana la Frankurt la aeroport si avionul si il asteapta la New York cu o masina decapotabila si il duce acas’ la el si ii arata casa cu doua etaje si piscina.

Si il intreaba Ion pa Gheorghe:

- No, frumos, da cum oi facut tu de ai razbit si ai toate astea?

Gheorghe raspunde:

- Vezi ma Ion autostrada aia?…
si ii arata in zare o autostrada cu 6 benzi pe sens si foarte aglomerata.
- O vad, cei cu ea?
- No, uite ca acolo am castigat io licitatia de constructie si am facut firma mare cu muncitori de la Romania si am muncit mult si am castigat tote astea.

Si asa se intoarce Ion acasa cu idei noi si se apuca si el pe munca.

Si dupa cativa ani il invita la el la Poplaca pe Gheorghe din America sa vada si el cum stau lucrurile mai nou in Romania. Si ii trimite avionul lui particular care il ia direct de la New York, si il asteapta la aeroport cu Bugatti-ul personal ca sa il duca la casa cu patru etaje si piscina acoperita sa petreaca.

- No, frumos, da cum oi facut tu d-ai razbit toate greutatile si ai tote astea?
Il intreaba Gheorghe pe Ion. Iar Ion ii raspunde:
- Vezi ma Gheorghe autostrada aia…
Gheorghe se uita in dreapta, se uita in stanga dar nu vede nici o autostrada.
- No, uite la aia am castigat io licitatia…

Iar io ma gandesc ca o fi vorba de autostrada Bors – Brasov, ca prea seamana situatiile. Da’ cine o fi Ion? Si cine ar putea sa joace rolul lui?

pentru a vedea cu ce idei mai vin romanii de afara puteti citi si Internationala profesionistilor.