Imi amintesc de aglomeratia infernala din prima luna in care probabil toti locuitorii din vestul tarii i-au trecut pragul. Nu conta prea mult ca finisarile nu erau de calitate, nu conta ca in unele aripi inca se lucra sau ca lampile care luminau holurile largi se stingeau intermitent la zece minute.

Se inaugurase Iulius Mall in Timisoara.

Mai apoi am aflat, unii dintre noi, e drept, ca mega-dezvoltatorul imobiliar construise doar infrastructura in timp ce micii sau mai marii comercianti ce il populau au construit restul, si-au modelat spatiile comerciale, au asigurat finisarile si instalatiile interioare. Am aflat cum au platit chiria, record pe vremea aceea, pentru un an in avans si si-au asumat clauze contractuale dure prin care participau la eforturile de promovare si dezvoltare ulterioare ale Iulius Mall.

Aceasta se dovedea o mare afacere… pentru Iulius Mall evident.

Mai apoi am vazut ca exista un parteneriat intre primaria Timisoara si Iulius Group. Am observat cum primaria modernizeaza peste noapte aductiunile de utilitati si reteaua de energie electrica in zona si m-am gandit ca aste e de bun augur pentru dezvoltarea orasului.

Recent am deschis in Iulius Mall punct de lucru pentru unul dintre clientii mei. Am vazut atunci ca pe structura construita de Iulius Group e inscrisa o ipoteca dubla de 260 de milioane de euro. Ma gandesc daca acel imobil mai valoreaza acum atatia bani si ma gandesc cine o va plati. Mai stiu ca aceasta ipoteca se va regasi in pretul produselor pe care noi, locuitorii acestui oras le cumparam de acolo si care explica probabil de ce un tricou Zara bunaoara costa aici dublu decat la Istambul sau Budapesta (pe incercate).

Si ma mai intreb daca nu exista vre-o legatura intre aceasta ipoteca,  buna relatie cu primaria Timisoara si faptul ca de multa vreme, de prea multa vreme alti dezvoltatori imobiliari sunt blocati in constructia unor mall-uri ce ar putea deveni concurente.

Si atunci, pana la urma, la ce bun Iulius Mall?

Ma intreb cam multe, nu-i asa… ce spuneti?

Daca decolezi din Timisoara, de deasupra se vede un mozaic incantator, din petice colorate. De la nivelul solului, tu, cel prins intre betoane vezi jungla urbana in care noul coexista cu vechiul, modestia cu opulenta, iar neglijenta face casa buna cu lipsa de gust.

Nu stiu daca vreodata in istoria orasului locuitorii vor fi fost obligati sa respecte un plan urbanistic, dar cu siguranta m-as bucura sa fie acum. Regulile bunului simt nu mai sunt de ajuns. Cladiri frumoase, cu povesti si farmec sunt eclipsate agresiv de monstri imobiliari nascuti din lacomie.

De ce nu ne intereseaza sa urmam o linie estetica, precum cea impusa de arhitectura veche a orasului, sau chiar una noua, dar cel putin coerenta si facuta cu cap? In avalansa de constructii din prefabricate, spoite cu o mana de lavabila, printre vile, blocuri si cartiere rezidentiale dadaiste, estetica pribegeste umila, ca o doamna scapatata.

In vremuri de criza ne mai gandim la estetica orasului? In lipsa unui plan coerent, pe fondul unei dezorientari nationale, mai conteaza unitatea stilului urban? DA. Haideti sa constientizam ca acestea nu sunt simple mofturi.

Mediul in care traim ne influenteaza in straturi profunde ale fiintei, iar daca suntem neglijenti, consecintele se pot rasfrange cam in toate aspectele vietii noastre. Va aduc si argumente studiate de psihologia environmentala – acea ramura a psihologiei care se apleaca asupra relatiei dintre individ si mediul sau.

Locurile si obiectele din jurul nostru devin o parte din perceptia generala despre noi insine – asta ar trebui sa ne dea de gandit. Ceea ce ne inconjoara, ce vedem si evaluam zi de zi participa la constructia identitatii personale in patru dimensiuni diferite (care se reflecta si in comportamentele noastre): stima de sine, increderea in fortele proprii, sentimentul continuitatii si distinctivitatea (studiu din 1996, facut pe londonezi, de Twigger-Ross si Uzzell). Sa nu ne miram deci de jena noastra generalizata in fata strainilor.

Aceasta legatura intre mediu si persoana se poate observa in special cand e vorba de un loc de care suntem legati emotional: urmariti diferentele intre cei care spun “locuiesc in Timisoara” si cei care spun “sunt timisorean”.

De ce unele elemente urbane sunt mai bine intiparite in memoria noastra decat altele? Desi pretindem ca suntem fiinte rationale, de foarte multe ori gandim… emotional. Pana si in definirea realitatii exterioare, concrete, palpabile – folosim elemente de constructie cu semnificatie afectiva.

Atat pentru localnici cat si pentru turisti, locurile si cladirile tind sa ramana in memorie datorita semnificatiei pe care i-o asociaza. De exemplu, balconul Julietei din Verona este un punct de referinta al oraselului datorita binecunoscutei povesti de dragoste. Exista si in Timisoara astfel de echivalente, care ascund istorii incantatoare, de exemplu o cladire din Piata Libertatii, unde locuia prima iubire a lui Beethoven. Dar, printre blocurile gri si vilele roz-portocaliu, cine le mai vedea pe acestea?

Hartile mentale pe care ni le cream altereaza imaginea obiectiva a mediului. Astfel ajungem sa vizualizam o harta personala a orasului, subliniind anumite puncte importante, de care se leaga o poveste, o istorie afectiva, o semnificatie anume.

Exista riscul ca ceea ce iese din comun, din normalitate, dintr-o anumita linie, sa fie catalogat drept reprezentativ pentru locul acela. Psihologii vorbesc de efectul Gaudi pentru a ilustra acest tip de gandire. Diferenta locala este ca noi nu putem prezenta constructii impresionante prin valoare artistica, ci doar uimitoare prin atipicitate si nota de kitsch.

Fata unui oras este cartea sa de vizita si un element definitoriu pentru identitatea locuitorilor sai. De ce permitem sa ia forma sub ochii nostri diverse “accidente” din prefabricate, dezastre incapabile sa spuna o poveste onorabila despre noi?

Nu pot sa nu ma gandesc ca acest tip haotic de a construi azi in Timisoara (si nu numai) va avea efecte pe termen lung asupra psihismului colectiv – asupra a ceea ce suntem si cum suntem vazuti.

Vezi si:

“The face of the city is its information”, de Herman Hakena, Juval Portugali, 2003

———————————————————

Raluca Ionescu a absolvit Psihologia, si-a luat licenta cu o lucrare despre metrosexuali, iar in prezent scrie articole, tine cursuri si workshopuri in care abordeaza obsesia marcii, pornind de la ideea ca „suntem marcati de hainele pe care le imbracam mai mult decat ne dam seama, marcile au patruns puternic in viata noastra si credem in ele fara sa cercetam”.

Pana una alta… aviz amatorilor.

In duminica asta mi-am imaginat ca incep o calatorie prin Europa.

O calatorie de business, nu ori de care, si in drumul meu voi cumpara un imobil. Da, in duminica asta voi cumpara o casa undeva prin Europa. Si in timp ce imaginatia mea ma plaseaza deja pe aeroport spre Sttutgart, intru pe internet.
La Pforzheim care este un orasel de marimea Lugojului gasesc o casa cu parter si etaj, 8 camere, 100 mp construiti la 130 mp de teren cu pretul de 99 000 euro.  Stau sa ma gandesc putin, si imi amintesc ca nu am gasit ceva mai bun la pretul asta in Lugoj acum cateva luni. Insisit si gasesc un apartament cu 2 camere la 36 000 de euro.

Consider ca Pforzheimul nu e relevant. Trebuie sa imi cumpar un imobil intr-un oras mai mare. De exemplu Bremen. Jumatate de milon de locuitori si port la Marea Nordului. Aici gasesc o casa, e adevarat ca nu am foarte multe date, dar o casa in Bremen face 75 000 de euro. Pret de Germania, deh. La noi e mai scump.

Daca internetul este mai ieftin decat avionul as putea sa trag o tura prin Spania, sa vad cum stau lucrurile pe acolo. De data asta intr-un oras mare, Cu adevarat mare, Barcelona. Si nu pot compara orasul asta cu nimic de pe aici. Si iata la 99 000 de euro gasesc un apartament de doar 28 de mp. Scumpa Barcelona cu adevarat. In Timisoara, cu banii astia as putea cumpara acum un apartament cu trei camere dichisit. Ce spuneti? Eu ma bag totusi pe Barcelona. Dar in Madrid? In Madrid gasesc la 99 000 de euro un apartament de 35 mp cu 2 dormitoare. Cel putin e mai bine decat la Barcelona. Aproape ca la Timisoara.

Sa incercam mai jos in Italia, la Prato un oras de marime medie din Toscana cu o bogata istorie imi ofera un apartament de 55 mp la 90 000 de euro. La Torino care are cam un milion de locuitori gasesc usor un apartament cu doua camere in centrul istoric la 70 de mp. Pretul… 75.000 de euro.

Imi cade netul. Ma enervez. As fi putut cumpara un apartament mai ieftin la Torino.

Cam asta e pretul imobilelor prin Europa. Cam asta e… cu criza sau fara criza. Ce se va intampla la noi in perioada care urmeaza? Nu stiu. Va scadea pretul imobilelor pana la valoarea lor reala si in concordanta cu puterea de cumparare si piata europeana? Sau va ramane, cu ajustarile de rigoare, un pret ridicat?

Ma tem ca va fi invers. Pentru ca la noi toate sunt pe dos.

Pentru comparatie puteti citi si Banii, autostrada si ardelenii .

Acest articol despre Europa a fost postat si pe TravelPod.

Emblemele Timişoarei, la periferia oraşului

Guban vrea să construiască o fabrică modernă şi să relanseze producţia cu banii din vânzarea terenului şi clădirilor pe care se află acum.
Managementul G.P. Company, fosta fabrică Guban, a anunţat intenţia de a vinde terenul şi clădirile fabricii. Banii obţinuţi în urma tranzacţiei vor fi folosiţi pentru construirea unei fabrici noi.
Managementul companiei primeşte de câţiva ani oferte de la dezvoltatorii imobiliari pentru terenul de 3,5 hectare. Guban nu este singura emblemă a industriei locale înlocuită cu investiţii imobiliare, fie prin mutarea producţiei, fie prin lichidare.

De ani de zile au oferte

„De ani de zile suntem constant contactaţi de dezvoltatori imobiliari care ne-au făcut oferte de cumpărare pentru spaţiul de aici”, declară Gheorghe Petru, managerul G.P. Company.
La începutul săptămânii managementul companiei a făcut publică intenţia de a vinde terenul din Timişoara. Preţul minim este de 40,8 milioane de euro. „Până la 31 decembrie vom decide care ofertă este mai bună. Urmează ca în şase luni de la vânzare să definitivăm construcţia unei noi fabrici şi să ne mutăm în noua locaţie. Banii vor fi folosiţi şi pentru retehnologizare”, a mai declarat Petru.
Acesta a mai spus că s-a estimat că noua fabrică, care se va ridica de la zero, va costa zece milioane de euro. „Locaţia nu este încă aleasă, avem mai multe oferte. Ştim că vrem să construim o fabrică nouă dar nu ştim încă ce e mai avantajos, să cumpărăm teren, să concesionăm sau alte variante”, a mai explicat directorul G.P. Company.

Hotel de cinci stele în locul Pasmatex

În locul fabricii Pasmatex, din zona centrală a oraşului, Maria Grapini vrea să se ridice un hotel de 5 stele. Proiectul va fi demarat după vânzarea fabricii şi mutarea acesteia în afara oraşului. “Am avut mai multe solicitări, dar vom ţine cont de proiectul cel mai avantajos pentru Timişoara. Cel mai agreat va fi depus la Primărie, eu personal aş prefera să se facă aici un hotel de 5 stele în parc, cu câteva spaţii comerciale.”, spune Maria Grapini, directorul de la Pasmatex.
În paralel, fabrica din Timişoara se va vinde şi va fi mutată în afara ora şului, după Calea Torontalului. „Am luat decizia cu câţiva ani în urmă, din păcate, lucrurile merg greu, am cumpă rat pământul acum doi ani, proiectul e gata şi sperăm că acest an, sa primim avizul de construcţie”.
Maria Grapini crede că producţia nu mai are ce căuta în mijlocul oraşului. „Pentru noi mai este şi un motiv pur tehnic şi de specialitate, vrem o clădire nouă care să ne permita un flux tehnologic din care să obţinem condiţii mai bune pentru oameni”, a mai spus Grapini.

Vor să dezvolte marca Guban

Cu aproape 300 de angajaţi, G.P. Company a încheiat ultimul an fiscal în profit. La o cifră de afaceri de 12,6 milioane de lei profitul a fost de 358.171 lei. După 1990, până în 2003 compania care deţine marca Guban a mers în pierdere. Acum produce pantofi din piele, înlocuitori pentru piele necesari în diverse industrii, de la mobilă până la cea auto şi substanţe pentru întreţinerea produselor de piele sau a înlocuitorilor, cume este crema de pantofi.
Conducerea companiei a reuşit în vara acestui an o premieră naţională, fiind prima firmă din România care a înregistrat la Madrid o marcă europeană. Marca Guban este astfel protejată pe întreg teritoriul UE. Planurile de dezvoltare cuprind investiţii într-un lanţ de magazine proprii.

ILSA, cartier de lux

Fosta fabrică Industria Lânii (ILSA) este o altă emblemă industrială locală care a dispărut după 1989.  ILSA este înlocuită cu un cartier de lux dezvoltat de grupul Trustee. O bună parte din apartamente este deja vândută pentru preţuri între 130.000 şi 250.000 de euro. În final proiectul va creea 1500 de locuinţe. Pe lângă blocurile cu apartamente proiectul cuprinde şi o clădire spectaculoasă. Este vorba de primul zgârie-nori din oraş. Turnul Trustee Group are 116 metri şi 43 de etaje.

Solventul dispare
După demararea procedurii de lichidare judiciară, Solventul este următorul pe lista emblemelor industriei locale înlocuite cu investiţii imobiliare. Fostul combinat chimic este o mină de aur din punct de vedere imobiliar pentru că se întinde pe aproape 40 de hectare în intravilanul oraşului. Suma totală la care a fost evaluat combinatul este de aproximativ 18 milioane de euro plus TVA, asta în condiţiile în care preţul metrului pătrat de teren în zonă poate ajunge până la 1.000 de euro.

Cititi-l cu atentie timisoreni si apoi constatati. Ce s-a intamplat dupa 2 ani? Emblemele Timisoarei sunt intr-adevar undeva la periferie. Dar in locul lor ce e? Nici cartiere de lux, nici hoteluri de 5 stele. Doar gramezi mari de moloz si santiere inghetate de megalomania unei epoci. Este epoca pe care acum o incheiem prin criza.

Si ce va urma?

poate ca in felul acesta suntem din ce in ce mai aproape de Bucuresti “Marele bolnav al Europei”

Acest articol despre Timisoara a fost postat si pe TravelPod.

-Chiar aici, sub barba ta, sub masina asta e o parcare privata. De fapt e parcarea pentru masina asta.
Imi zice si imi arata stalpii din plastic verde-fosforescent, inalti de un metru care inconjurau din toate partile un Audi gri metalizat nou-nout.

De fapt, era vorba de o portiune din carosabil, marcata in asfalt, cu stalpi din plastic si cu indicatoare noi, totul pentru un singur loc de parcare. In centrul Timisoarei. Pentru cei care nu inteleg, in cel mai central si aglomerat loc din Timisoara, in care niciodata, nici macar duminica noaptea nu gasesti un loc liber de parcat masina. In acel loc s-a nascut un concept inovator. O parcare trantita in nesimtirea obstii pentru un privilegiat.

Dar cine este norocosul pentru care primaria Timisoara investeste probabil cateva zeci de mii de euro din banii contribuabililor si blocheaza circulatia pe una dintre cele mai aglomerate artere ale orasului, intr-un total dispret fata de lege, bunul simt si cetatean.

Sa fie cumva Presedintele Curtii de Apel Timisoara, deci o persoana importanta pana la urma, care are nevoie de un loc unde sa parcheze masina in fiecare dimineata pentru ca, linistit sa vegheze la administrarea justitiei. Sa fie cumva o parcare pentru Parchet, pentru masina de interventie rapida sau poate pentru pompieri. Nu, daca ma uit bine, acei stalpi ar putea bloca accesul in centrul Timisoarei pentru o masina de pompieri intr-o zona istorica cu suprastructuri din lemn, vechi de sute de ani devenita un centru de business aglomerat al orasului.

- Uita-te la tabla asta. Iti spune ceva numele?
si arata spre un panou cu inscriptia “Paula Cojocari – notar public”.

De fapt, parcarea era pentru mult iubita fiica a secretarului Primariei Timisoara, d-ul. Ioan Cojocari, Johnny cum ii spun prietenii.

S-a spus despre omul forte care de 15 ani vegheaza asupra aparatului functionaresc local ca este un informator raspopit in luptator revolutionar si ascuns sub poalele primarului orasului, s-a spus ca corupe sau santajeaza pe orice consilier mai nou sau mai vechi care contesta autoritatea sa. Eu nu stiu, poate omul este un profesionist cu calitati extraordinare de administrator, poate.

De un lucru sunt insa sigur.

Ioan Cojocari are o doza mare, foarte mare, imensa de nesimtire si un dispret total fata de cetatenii care il platesc, desii nu l-au ales niciodata. De lucrul asta chiar sunt sigur.

Intr-o tara civilizata, o asemenea doza de nesimtire ar fi aruncat pe purtatorul ei la marginea societatii, l-ar fi facut sa revina cu picioarele pe pamant sau l-ar fi ostracizat pentru totdeauna. Aici insa, omul acesta e propulsat in administratia publica si e mentinut acolo pentru 15 ani. O atitudine cel putin… nesimtita.