Trec prin parcul din dreptul Muzeului Banatului si ma uit la pantofii mei negrii acoperiti cu praf. Iarba dintre copaci este galbena si imbacsita cu praf, mult praf.
Ajung in Piata Operei, in dreptul restaurantului Mc Donalds si ma scutur putin. In stanga este istoricul Corso despre care am mai scris, in dreapta este “acvariul”. Acea constructie paralelipipedica din sticla a iscat multe scandaluri de presa ce nu au tulburat macar cu o unda peretii transparenti ai edificiului.

Daca avem vreme sa ne preumblam prin centrul orasului, pe strazile Loga sau Trandafirilor, ne amintim de “bunele” obiceiuri ale conationalilor nostri tigani, care intr-o lipsa de respect deja desuet de mai povestit, au inlocuit cladirile monumentale de patrimoniu national cu nu mai putin monumentalele palate in stil propriu. Iar daca se intampla sa trecem prin zona pietei Traian incepem sa ne intristam de aceeasi lipsa de respect deja desuet de mai povestit cu care aceiasi conationali tigani degradeaza prin indolenta alte cladiri monumentale de patrimoniu.

In 1924, la Berlin, regizorul german Fritz Lang ecraniza Metropolis declansand practic primul “soc al viitorului” in mintile oamenilor de pretutindeni.
Capodopera a vremurilor sale, minunat, revolutionar, ciudat, curios si sinistru, unul dintre cele mai bune filme facute vreodata, Metropolis este un oras-gigant al viitorului macinat de tensiunile dintre clase sociale, lideri imbogatiti, cinici si desprinsi de realitate pe de o parte, muncitori inrobiti in saracie si dezumanizati de cealalta.

Daca decolezi din Timisoara, de deasupra se vede un mozaic incantator, din petice colorate. De la nivelul solului, tu cel prins intre betoane vezi jungla urbana in care noul coexista cu vechiul, modestia cu opulenta, iar neglijenta face casa buna cu lipsa de gust.
Nu stiu daca vreodata in istoria orasului locuitorii vor fi fost obligati sa respecte un plan urbanistic, dar cu siguranta m-as bucura sa fie acum.

Am iesit de pe autostrada “soarelui” pe la Drajna si ne indreptam spre Slobozia. Intamplarea facea sa ajung in acest oras. Eu care locuiesc in Timisoara si calatoresc foarte rar, nu ar fi trebuit sa ajung niciodata in Slobozia. Constient de acest lucru eram atent sa ii observ intrarea. Imediat dupa tabla de intrare si inainte de orice urare de “bun venit” se intinde un imens cimitir. Intrarea in Slobozia e, de fapt, intrarea intr-un imens cimitir.

Discursurile publice despre dezvoltarea Bucureştiului sunt ţinute aproape întotdeauna într-un registru emoţional. Sunt înfierate turnurile de sticlă de peste 15 etaje care acoperă monumente, derogările frecvente de la Planul Urbanistic General, traficul extrem de aglomerat şi spaţiul verde aproape inexistent. Sunt foarte rare discuţiile publice în care se pomeneşte despre raţionalitatea şi resursele necesare anumitor direcţii de dezvoltare ale oraşului.