Daca decolezi din Timisoara, de deasupra se vede un mozaic incantator, din petice colorate. De la nivelul solului, tu cel prins intre betoane vezi jungla urbana in care noul coexista cu vechiul, modestia cu opulenta, iar neglijenta face casa buna cu lipsa de gust.
Nu stiu daca vreodata in istoria orasului locuitorii vor fi fost obligati sa respecte un plan urbanistic, dar cu siguranta m-as bucura sa fie acum.

Am iesit de pe autostrada “soarelui” pe la Drajna si ne indreptam spre Slobozia. Intamplarea facea sa ajung in acest oras. Eu care locuiesc in Timisoara si calatoresc foarte rar, nu ar fi trebuit sa ajung niciodata in Slobozia. Constient de acest lucru eram atent sa ii observ intrarea. Imediat dupa tabla de intrare si inainte de orice urare de “bun venit” se intinde un imens cimitir. Intrarea in Slobozia e, de fapt, intrarea intr-un imens cimitir.

Discursurile publice despre dezvoltarea Bucureştiului sunt ţinute aproape întotdeauna într-un registru emoţional. Sunt înfierate turnurile de sticlă de peste 15 etaje care acoperă monumente, derogările frecvente de la Planul Urbanistic General, traficul extrem de aglomerat şi spaţiul verde aproape inexistent. Sunt foarte rare discuţiile publice în care se pomeneşte despre raţionalitatea şi resursele necesare anumitor direcţii de dezvoltare ale oraşului.